Mi-e dor...

Si îmi este dor de o ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră,
Limpede vioară lacră, ci doar în câmpul uscat, unde totul e culcat, fleșcăit, la pământ, uscat în pala de vânt,
Cochilii uscate ale unor melci, părăsite în grabă de cei mai betegi, negru este câmpul, albă e sămânța pe pământ,
Nici nu pot să sper, sfârtecat cuvânt, arde în miriște, negru bâjbâit, răsuflă fierbinte, fermecat și dureros ,
Oile pasc lavă, vacile-s un os, papaluge Scaloiene tot rotesc frumos gârlele din cer și din mal zemos,
Ha, ha, râde ploaia-n mine, căci eu sunt poetul străchinii și pâinii, ce se toarnă-n lume, caier ca de lână,
Dacă mie-mi plouă, plouă și la voi, dacă mie-mi iască, iasca e de voi, până se-nhoboată datina străbună,
Stând mascată-n bojii și-n velinți de țară , să alerge-n cerc tina lor lunară, să zburde ca vântul, mijlocind  o zână,
Obolul ce-l iau, e ce se cuvine, ce mi-a fost furat , nu va merge bine, mălura-i cât sacul, lacrimi ospătează,
Faceți deci dreptate într-o după-amiază, căci ați călcat prin fânețe fără de povețe , viața prost lucrează,
Ca destin curat de la semănat Maica Domnului a vrut, voi ați luat ce n-ați avut, apoi vi se va lua, far' să pomenească ,
Ce fiecare nu poate da și ve-ți lăcrima, ca la Hârsova, unde Dunărea ia cate vrea ea, fără sa răpească,
Doar sa dumirească oamenii candrii, ce s-au crezut zmei, lăsându-i de-a latul cum vrea Prea-Naltul,
Voi m-ați hartuit, m-ați tot lovit, m-ați lăsat să sânger, să mă vedeți înger, muritor de foame, rușinat bogatul,
Va cere iertare cu burta lui mare și va  năpădi beșleaga într-o zi, mie sărac lipit ce nu ma împiedic
De niciun pământ galben pus în vânt, nici de vreo statuie, ca sa ma ridic de pe al meu colnic,
Sus la Domnul Sfânt, gândul să mi-l gând, inima să-mi inim,dorul să-l anim,  ca să-l pun să roadă
Inima beteagă, cerul să dea roadă, cum n-a mai fost altă, să curgă tot cerul, deșertul să-l soarbă
Din câmpia dragă, să crească fâneața, meiul și postața, legume, fructe și roade cum n-au fost hambare,
Dar  nu-mi ating mâinile, nici cuvintele de recolta voastră, pe care-o furați 'nălbind nopțile și coșarele,
 Las să măturați vântul din răzoare, stele curgătoare, ape nechemate stau preaivărate, cam neînfășurate,
Tot izbind lăcate, inimi pe cuptor, iuli de-atata dor, să nu caliciți de strigoi surate, drăgăici prea-curate,
Caci voiu sigur știți și va potriviți cheile bolților, lăutarilor, mărilor, cerurilor, averilor, adevărurilor,
Se tot frăsuia, lumea se schimba, ce ziua culegea, noaptea se fura, răul se zidea și cerurilor și lacrimilor,
Până se dospea lumea aceea rea și se adeverea ploaia, nopțile și zilele, ruga pe la Dumnezeu, că-i curat sufletul meu,
Iar eu  aveam un dor de ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră
Piatră seacă.
Asa că-l spun în gând,  cu  fragede flori de cicoare uitând cerurile în câmpii,
Pe care știu sa le mângâi cu luceferi și smicele răsucite, sărutați mai întâi.



 

.

E atât de cald

E atât de cald, că nu ne mai vorbim,
Să nu ne piară umbra de răcoare,
Ce o păstrăm în suflet și o simțim,
Când ne iubim prea arși de înfrigurare.

Cuvintele ne ard, ca și asfaltul,
E secetă în noi și în sărut,
Nu-i rouă nici în noi, nici în înaltul,
Ce arde crunt albastrul cunoscut.

Trec păsările limpezind un scut,
Ce ne împresoară căldura și firea,
Eu intre cer și mare te-as fi vrut,
Să-mi pui în zări de dor iubirea.

Ies flăcări din pământ, se uscă tot
Si vântul arde orișiunde ar bate,
Eu te sărut, știind că asta pot ,
Si simt răcoarea inimii prin toate.

E atât de cald că seara de mătase,
Cade foșnind pe caldarâm de praf,
Ridică sentimentele atât de arse
Spre cerul acru, parcă-i epitaf.

Lipindu-se de trupuri, ne împresoară
Durerea lumii pârjolite dimprejur,
Ne înfierbântă această dogoreală,
Că așteptăm a toamnelor ploi, jur!

Cu trupuri calcinate pe nisipuri,
Ne îndreptam iubirea spre sălaș,
Simțim prin vene peștii puri,
Cum ciugulesc din inimi cu talaș.

Tăcerea dogorește peste limbă,
Carbonizând cuvintele nespuse,
E atât de cald că lumea se preschimbă,
Iar eu tot chem zăpezile apuse...

Când eşti îndrăgostit

Când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Nici cer, nici  soare ori pământ, nici mare,
Nu vrei să ştii răspuns decât la o întrebare,
De te iubeşte sau de nu te iubeşte oare?

Tresari prin zi şi ţi se pare clară
Ziua de mâine-n care-un legământ
Făcut din inimă într-o sfântă seară
Te face să dansezi pentr-un cuvânt!

Aievea pare tot neinventatul, ce ţi-l doreşti
Ca vis şi ca răspuns al florii care muntele învinge,
Iar îngerul cel păzitor de patemi pe pleaoape te tot ninge,
Jucându-se cu lacrimile ploii pe al tău meninge.

Ca un sărut desăvârşirea-ţi pare
O funie de berze-n vârf de sat,
Tu struguri porţi, şampanii peste mare,
Ea fragii copţi în zâmbet nesperat.

Şi intervine prundul şi călcâiul, iscoadele, ştampila lumii,
Bivoli cu nămol şi pari deodată suspendat de coama Lunii,
Când ea aşteaptă roze, vise, parfumuri şi trifoi,
E arsă vremea, clipele pârlite fac timpul  greoi.

Dar când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Chiar dacă toată lumea e împotriva ta,
Chiar dacă perna înfierbântată ţi se aşează
Ca piatra rece după ziua grea...

Căci tot e totul, totul este ea,
Nedezlipiţi tot patinând prin viaţă,
Aluneci pe o lamă de stilet şi-ai vrea
Chiar sângele să-ţi verşi pentru o speranţă.

Cu ochii închişi, jucându-te cu viaţa,
Cu respirări de stea şi de ninsoare,
E un noroc când se ridică ceaţa,
Dacă ea este tot  lângă tine soare.

Când eşti îndrăgostit  nu mai contează,
Dar prea contează când te-ai descântat,
Când te-ai trezit din somnul ce-ţi pulsează
Şi când eşti mândru că nu te-ai înşelat.

De vară

Mă duc să mă culc , neodihnindu-mă din faţa căldurii,
Deşi când transpirăm pierdem un pic din transparenţa gurii,
Ni se pierde pe halbă, pe tot ce e brumat sau e rece,
Tu îmi taci în timpane , iubito, iar clipa aceasta iar trece.

Stânca din tâmpla nătângă se azvârle după vulturi de ani,
De aceea acolo fac ouă, de aceea ele îi feresc de duşmani,
Acolo unde pădurea încetează, acolo unde aerul respiră,
Acolo te aştept netopită în lacrimi sau mamă sau milă.

Toropită de lume e noaptea, se dezbracă de grade şi ea,
Pe aici jugulara îmi dă soarta, pe aici lumea e împotriva mea,
Ne dorim iubiri nesecrete şi roua să ne lingă în zori,
Răzgândeşte-te cât ai răbdare, ciocârlie fii către sori!

Pe lume iubirea şi moartea au avut acelaşi amant,
Sângele ursit al inimii în care topesc diamant,
Zdrobind înţelesuri de sete, ostaşi ai aceleiaşi călduri,
Fac din iubiri nesecrete ştreangul aceleiaşi guri.

Eu nu pot să fiu trist, să te iubesc nenăscut sau solemn,
Eu sunt din plus infinit, eu sunt văzduhul tău rătăcit în infern,
Arzând braşoave şi zodii, urzind fioroase destine bestiale,
Te iubesc mai mult ca destinul, nu te uit de diafana carne.

Mă duc să mă culc, scuturat ca o javră de câine,
Lăsând puricii pe asfalt, având aceeaşi soartă de mâine,
Nu îmi latră în cuget ideea, tu vrei doar un schelălăit desuet,
Dar sângele curge din mine, din cuvântul abstract de poet!

Neodihna ce-mi putrezeşte prin oase, surcele obsedate de dinţi,
Lipăind încet către stele, un paj mă face la mese în zilele necuminţi,
Iar barba îmi creşte spre seară, din nou pe fereastra căldurii,
Îmi taci în iubire, iubito şi asta-i împotriva naturii!

Ionel Muscalu

Pe aici, salcâmul creşte, până când Doamne fereşte!

Frunţile noastre sfărmate de râuri,
Uneori se conjugă străfund  de albastru,
Pe aici mai cresc flori de eresuri,
Pe aici se împuţinează mirările grâuri,
Trec, posedând, aleanuri şi temeri,
Dureri incognito şi vremuri mişto,
Dărâmă încordarea chitării cu lacrimi,
Iar ochelarii ne par încotro,
Sunt liber de ani, sunt liber de patemi,
Deodată întrebarea are răspuns,
Volute de cranii, o lavă de patemi,
Îmi spune un fulger orbit de-un surâs,
Nu ninge speranţa, nu ninge nici gândul,
Păduri ascuţite îmi apasă în timpan,
Mortale rupturi, ghioghârţ, infinituri,
Alunecă, mişcând vreo sută de ani
Şi eu, încă odată domol cu răspunsul,
Îţi surâd la gleznă de o mie de ori:
Bă, eşti român! Aici îţi e plânsul!
Tu'vă muica, veninul şi sori!
Să urli, să zbieri, să te baţi cât Carpaţii,
Să foşneşti cât grânele coapte în zori,
Să spui c' ai un pâns cât Marea cea Neagră,
Ca mierea patimii pe la strâmtori,
Să laşi mai departe chiorii şi poduri,
Să te întorci înapoi imediat,
Cântarea descâlcită de vorbele popii,
Cuţit împlântat în doritul abstract,
Tu ştiii cine eşti, eu ştiu cine sunt,
Când zorii dezleagă pricini curând,
Iar eu junghiat în iubirea pustie,
Putrezesc într-un nufăr ce nu se sfâşie...
Nicicâd!