joi, iulie 23, 2015

E atât de cald

E atât de cald, că nu ne mai vorbim,
Să nu ne piară umbra de răcoare,
Ce o păstrăm în suflet și o simțim,
Când ne iubim prea arși de înfrigurare.

Cuvintele ne ard, ca și asfaltul,
E secetă în noi și în sărut,
Nu-i rouă nici în noi, nici în înaltul,
Ce arde crunt albastrul cunoscut.

Trec păsările limpezind un scut,
Ce ne împresoară căldura și firea,
Eu intre cer și mare te-as fi vrut,
Să-mi pui în zări de dor iubirea.

Ies flăcări din pământ, se uscă tot
Si vântul arde orișiunde ar bate,
Eu te sărut, știind că asta pot ,
Si simt răcoarea inimii prin toate.

E atât de cald că seara de mătase,
Cade foșnind pe caldarâm de praf,
Ridică sentimentele atât de arse
Spre cerul acru, parcă-i epitaf.

Lipindu-se de trupuri, ne împresoară
Durerea lumii pârjolite dimprejur,
Ne înfierbântă această dogoreală,
Că așteptăm a toamnelor ploi, jur!

Cu trupuri calcinate pe nisipuri,
Ne îndreptam iubirea spre sălaș,
Simțim prin vene peștii puri,
Cum ciugulesc din inimi cu talaș.

Tăcerea dogorește peste limbă,
Carbonizând cuvintele nespuse,
E atât de cald că lumea se preschimbă,
Iar eu tot chem zăpezile apuse...

2 comentarii:

Liuba spunea...

Superb poemul!

ionelmuscalu spunea...

Mulțumesc pentru susținere!