Oraşu-i alb ca un spital,
Stomacu-mi latră,
ochii-mi plâng
Şi printre plopii tremurând,
Se vede-un cal.
La colţ ţiganca vinde ghiocei
Mai albi decât zăpada îngheţată,
I-aş lua cu mine să ţi-i fac cercei,
Pe toţi odată.
Dar ea îmi cere doi bănuţi în plus
Şi-mi lasă-n minte ultima întrebare,
Cu gându-acela, care mi l-ai spus
Din întâmplare.
Oraşul alb ar tăcea, dar e frig
Şi un vânt avan se lăfăie prin oase,
Un ciob de ochi mă uită într-un zid
De chiciuri groase.
Un cal se vede tremurându-mi plopii,
Ţiganca vinde ghiocei,
Îmi plâng la colţ de zid şi ochii
Ţi-i pun cercei
Chestiunea ecoului înaintat în viaţă era ca seara în acea dimineaţă,Când lumea se-nvârtea după legume şi cei din prima erau nişte urme,Fiindcă lăsau în urmă doar miros de drum, de praf şi uneori de prune,Zăpezi şi geruri nu erau de ajuns, să le cuprindă hoitul nepătruns,De ţintirimuri şi morminte frumuşel şi Iorgovan cel tuns,flutur prea-dus,
Căci viermii vremii lucrau încă prin creier, iar drogul iepurelui șchiop
Lăsa în urmă samă şi noroc, izbindu-se cam huluştiuc obroc,
Boţit prea rău de vremi, dar şi de oameni, căzut fiind, el îngerul vedea
Căci cine răbdătorului dă caier şi cine prădătorului îi poate rezista,
Acum când sufletul fără de aripi, lipea pământ pe orice bordeie
În care sumanul părăsit de pe holteie îl îmbrăca orişicare femeie,
Ba uneori şi curvele strigau că păsările-s ale lor fârtaţi care pătau
De pe-a pământului flămânzi nefraţi doar un fleştur ce-l roboteau,
Deşi cu nicio piatră nu izbeau oglinda întrebărilor ce aşteptau
Să le distrugă cuibul şi mormântul, pe acolo pe unde lipsea vântul,
Ba limpezind a libertate dragoni şi flăcări, vulpea şi cuvântul,
Izbeau cu lumea şi îndrăzneau prea-multul doar aşa de fructe şi idei,
La urmă se întâmpla după voinţa acelui vechi şi tânăr ucenic,
Ce ar fi râs cu clocote carboave, morţiş rănind cu pârâit,
Odoarele cam grase şi bolnave, aprinse-n focul mic cu văierit,
Rămâne atunci un jar mizer în urmă, dar când zăpada săvârșeşte tot,
Pepelea să fii şi nu poţi să afli mânia, scârba şi amărăciunea ce avea în bot
Răposatul căruia i se va lua cartea, creiţarii, mârcul, ogoitul şi-nţărcarea
Pînă ce lumea irugă făcea, ca să-i huluştească crucea şi marea....
Ce aştepta! Să bea şi romul , să rupă fuga legaţi Joian sadea,
Că acolo umbra marilor boi, ce umblau mai mult unul decât doi,
Se limpezise dincolo de vreme din teii sfârtecaţi lângă gunoi,
Căci al lor număr cine-l înţelege în aceste vremuri vitrege
Când ho, hoo, hooo ei nu aud într-una de cuvântul lege!
Dar cerecevele la fereşti el ştie că sunt şi o să sară
Ca prostul din becisnicii pe afară...
