marți, septembrie 19, 2017

Zi de poezie cu miros de zaibăr copt

Dimineața era caldă ca cearceaful pe care dormisem. Nici un fior, nici măcar în frunze, nicio șoaptă divină de vânt nu mișca vreun fir de iarbă pe pământ. Liniște de-ți auzeai inima bătând. Doar cărțile mișcându-se încet pe rafturile lor, scăpând un ușor oftat, ca și când s-ar fi ferit de amorțeala nemișcării în aceeași poziție, de anchilozare.
În rest, tăcere.
-Hai, Ionele, să mergem la Bolintin, să continuăm proiectul nostru!
-Hai!
Plecăm prin dimineața caldă și tăcută în Dusterul bibliotecii. Oprim la Remuș să-l luăm pe eminescologul nostru drag, profesorul Emil Talianu. Glumim cu glume culturale despre oameni mai vechi și mai noi, vorbim despre onestitate și ajungem la concluzia că și un prost, dacă e onest și vrea să facă ceva, reușește până la urmă. Mașina merge bine. Caragiale nu a avut școală, dar a condus Teatrul Național și este nemuritor. Eminescu nu și-a formalizat niciodată studiile și a schimbat limba română. Creangă a câștigat mai mult din debitul de țigări pe care l-a deschis după ce l-au răspopit, decât din literatură. Mai ricanează unul, mai ripostează altul. Mașina oprește după colțul primăriei. Strada Emanoil Bucuța. Știați că la un moment dat Giurgiu sau, mă rog, Vlașca avea cinci literați membrii ai Academiei Române? Știm! Coborâm să vorbim cu primarul. E plecat pe teren.Nu-i nimic, ne vom întoarce. Ieșim de pe strada cu nume de membru al Academiei, facem un pic stânga spre sensul giratoriu, apoi continuăm drept înainte. Încetinim să-l întrebăm pe un cetățean dacă știe unde locuiește Dumitru Dumitrică.
-Mergeți după mine, vă duc eu până acolo!
E strada Viilor și mie îmi trece prin cap epigrama lui Păstorel Teodoreanu:"Culmea ironiilor/Şi râsul copiilor/Să pun punct beţiilor/Pe Şoseaua Viilor!." Dar aici cred că înseamnă că ești în capul satului, în drumul spre vii. Cu toate acestea, noi oprim la numărul 11, unde locuiește Mariana Dumitrică, doamna celui dus să-și găsească prietenii poeți și scriitori, care l-au înțeles mai bine decât vecinii de sat sau cei din zonă. Post-mortem a fost admis în USR.
Poartă ce amintește cumva, pe departe,de cele maramureșene, dar stilizată, mai degrabă ca la un templu japonez.
-Simt urmele pașilor atâtor scriitori care au călcat pe poteca asta! O să vedeți că fiecare locșor este special, are semnificația lui. Este extraordinar cum a aranjat Dumitrică fiecare piatră, fiecare lucru, cum i-a dat alt sens și strălucire, zice eminescologul!
Eu nu simt nicio urmă, dar mă izbește un miros de zaibăr sau ananasă, care-mi amintește că în zilele astea calde de toamnă se culeg viile, se face mustul și... câtă copilărie încape în amintirea unui cules de vie, câte glume, câtă viață.
În curte apare o femeie. Eu nu o cunosc, dar ei , da.
-Sărut mâinile, doamna Mariana!
Femeia se scuză că muncea ceva. Din spatele curții un fir subțire de fum ne dă de veste ce muncea, curățase curtea și dăduse foc frunzelor, crenguțelor, paielor. E aproape stins focul.
Intrăm în curte și domnul Talianu continuă prezentările, apoi face pe ghidul prin curtea femeii.
-Acolo este salcia despre care vă spuneam, dincolo este Căsuța Poeziei, unde Eugen Barbu stătea adesea. Aici, în curtea asta, am fost prezenți la atâtea lansări și au călcat atâția poeți, scriitori, intelectuali și totul îl făcea pe banii lui, fără ajutor de la autorități, de la...
Femeia ne invită la o cafea, dar noi nu dorim cafea.Dan Mucenic îi spune că am venit ca să ne continuăm proiectul bibliotecii giurgiuvene și că Emil Talianu, ca mai bun cunoscător al poetului, va face o antologie de versuri din cele peste 17 volume publicate. Le are pe toate acasă? Mai are și alte documente, pe care crede că am putea să ne uităm?
Doamna Mariana Dumitrică ne răspunde că mai are documente, dar că trebuie să le vadă și să le corecteze o nepoată, înainte de a le arăta cuiva interesat de publicare.
-Dar știți că prietenul său, poetul Geo Călugăru a tipărit de curând o carte? O vom lansa pe 7 octombrie, când vom face și un parastas de pomenire, aici la Bolintin Deal.
-Ne-o puteți arăta, întreabă Dan Mucenic?
-Tot nu vreți o cafea, răspunde doamna cu o întrebare?
Dar se duce în casă și plină de emoții ne aduce trei exemplare ale cărții. Poetul îi dăruise zece exemplare. O pisică vine și se așează pe masă, între cărți. Domnul Talianu o admiră. Fiecare primim câte un exemplar și începem a-l frunzări cu aviditatea și curiozitatea iubitorilor de carte.
Profesorul Dan Mucenic este chiar mai tânăr, dintr-o dată. La urma urmei în cartea aceea este și o parte din tinerețea sa. Începe să-și amintească pentru noi cum l-a cunoscut pe autor și să facă portrete elogioase ale unora dintre cei amintiți în volumul pe care-l răsfoiește parcă mângâindu-și amintirile.
-Vineri am întâlnit pe fiicele lui Nicolae Crevedia, care au venit la inaugurarea bibliotecii și au donat o mare parte din manuscrisele marelui lor părinte. Ele sunt și surorile lui Eugen Barbu dinspre tată. Știu legătura lui cu Mitică. E celebră povestea cu darul pe care i l-a făcut Eugen Barbu lui Mitică, setul de pixuri pe care am văzut acum doi ani că încă îl avea. Apoi face scurte descrieri ale foștilor colegi de la Scânteia tineretului, unde l-a cunoscut pe Mitică prin 1979-1980, când publica la rubricile Azi și Reportaj de buzunar .
Asta e cartea pe care am fi vrut s-o tipărim noi, declară sentențios și parcă având o urmă de regret colecționarul de talente.

Eu tot aștept pe vreunul să-l strige pe Bică sau pe Sanda, vecini de-ai lui Dumitru Dumitrică, de care citisem eu la colega mea Dana Fodor Mateescu, dar liniștea amiezii calde nu e stricată decât de torsul pisicii, care s-a culcușit între cărți. În schimb aud despre Sânziana Pop, Virgil Carianopol, Ion Lotreanu, Dan Mutaşcu, Geo Călugăru, George Alboiu,Nicolae Dragoş, Constantin Sorescu, Lucian Avramescu, Dragomir Magdin.
-Atunci, haideți să vedem ce cărți vă lipsesc dumneavoastră, zice doamna!
Iar Emil Talianu se transformă repede într-un ghid, demonstrând că nu e prima oară în bătătura aceea.
-Uite, aici era atelierul tatălui, acolo este salcia pe care Mitică o tunsese așa, ca să acopere masa de scris și patul, ca o umbrelă.
Doamna își cere scuze că dumneaei nu mai poate să facă munca asta și că i-ar plăcea mult să țină totul în aceeași stare, dar e greu cu gospodăria asta mare și cu anii care se tot adaugă.
-Acolo, dintr-o volieră pentru porumbei Mitică a făcut un mic templu al cărții. Omul ăsta era îndrăgostit literalmente de cărți, ne arată Talianu.
-I-a plăcut foarte mult să scrie, intervine și doamna. Odată mi-a spus că cea mai mare dragoste a lui sunt cărțile. Eu i-am zis că nu-i aduce nimic scrisul ăsta, nopțile și timpul pe care li-l dăruia, iar el a zis că mai bine divorțează de mine, decât de scris. Râde!
Eu cred că s-au iubit mult, fiindcă niciunei femei nu-i este ușor să trăiască în casă cu un om care iubește scrisul. Sigur, omul ăsta avea abilități practice nenumărate, dar în lumea asta bolintineană a fost prea puțin înțeles, prea puțin prețuit, cred eu.
-Mare, poate cea mai mare bucurie a vieții lui ar fi fost când dacă ar fi aflat că l-au primit în Uniunea Scriitorilor, ne spune doamna Dumitrică.
-L-au primit post-mortem, zice și Dan Mucenic.
Eu intru în atelierul de tâmplărie și poezie, în colivia cu coperți, mă așez la masa de sub salcie. Încă nu simt pașii scriitorilor invocați de Emil Talianu, dar am un sentiment plăcut, al trăirii poetice. Știu sigur că dacă nu-ți asumi poezia, nu poți să scrii nimic, nu contează dacă bine sau rău. Pur și simplu poezia trebuie să trăiască în tine, lângă tine. Și iar miroase a zaibăr copt. E o vie întreagă de căpșunică și câteva vițe de blanc din ăla pe care îl culegeam ținând mâna sub strugure, că i se împrăștiau boabele. 

Nici acum nu știu ce să fac cu mâinile. Probabil nu sunt singurul. Mă încurcă mai ales când mi se fac fotografii, dar acum am noroc, eu sunt cel care face fotografiile. Mirosul ăsta de căpșunică îmi trezește sute de amintiri despre bunici, despre îngeri, despre albine și viespi, despre oameni de demult și despre mine căsătorindu-mă. Dar iată Căsuța Poeziei! Doar un zidar-poet putea să facă așa ceva!Doar un poet-zidar putea să se gândească la așa ceva!O căsuță vopsită în alb, cu o mică prispă, la umbra unui copac, în mijlocul viei. Căsuța este decorată după gustul poetului, dar ce-mi atrage atenția și îmi întărește ideea că iubirea a fost cea care a declanșat multe dintre trăirile lui este placa aceea de marmură pe care el însuși a săpat numele său și al soției. Aha, am avut eu dreptate, îmi spun în gând! Și în timpul acesta nu mă pot abține să nu rup o boabă de strugure. Are același gust de copilărie și de toamnă, cred că și mustul o să fie bun.Dar acum am altă treabă. Îmi place căsuța asta simplă cu pridvorul ei cu două uși de-o parte și de alta a terasei. Unii spun că poetul a făcut-o special pentru marele lui prieten, scriitorul Eugen Barbu, pentru a avea locul lui atunci când îl vizita. Intrăm și mie mi-e atrasă privirea de un arc cu săgeată, cum îmi făcuse și mie bunicul meu în copilărie. Este un mic hol, apoi o cameră simplă, plină cu cărțile poetului, cărți cu autograf, toate cărțile lui Eugen Barbu și cu mărturii ale prieteniei care l-au legat de scriitori. Domnul Talianu începe iar a face pe ghidul, spunându-ne istoria fiecărui obiect, iar doamna nu-l contrazice. Dumitru Dumitrică sculpta, scria, picta în felul său, dar mai presus de toate voia să arate ce loc frumos a așezat Dumnezeu acolo pe malul Sabarului lui de legendă. 
(Va urma)...

Niciun comentariu:

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...