Zi de poezie cu miros de zaibăr copt

Dimineața era caldă ca cearceaful pe care dormisem. Nici un fior, nici măcar în frunze, nicio șoaptă divină de vânt nu mișca vreun fir de iarbă pe pământ. Liniște de-ți auzeai inima bătând. Doar cărțile mișcându-se încet pe rafturile lor, scăpând un ușor oftat, ca și când s-ar fi ferit de amorțeala nemișcării în aceeași poziție, de anchilozare.
În rest, tăcere.
-Hai, Ionele, să mergem la Bolintin, să continuăm proiectul nostru!
-Hai!
Plecăm prin dimineața caldă și tăcută în Dusterul bibliotecii. Oprim la Remuș să-l luăm pe eminescologul nostru drag, profesorul Emil Talianu. Glumim cu glume culturale despre oameni mai vechi și mai noi, vorbim despre onestitate și ajungem la concluzia că și un prost, dacă e onest și vrea să facă ceva, reușește până la urmă. Mașina merge bine. Caragiale nu a avut școală, dar a condus Teatrul Național și este nemuritor. Eminescu nu și-a formalizat niciodată studiile și a schimbat limba română. Creangă a câștigat mai mult din debitul de țigări pe care l-a deschis după ce l-au răspopit, decât din literatură. Mai ricanează unul, mai ripostează altul. Mașina oprește după colțul primăriei. Strada Emanoil Bucuța. Știați că la un moment dat Giurgiu sau, mă rog, Vlașca avea cinci literați membrii ai Academiei Române? Știm! Coborâm să vorbim cu primarul. E plecat pe teren.Nu-i nimic, ne vom întoarce. Ieșim de pe strada cu nume de membru al Academiei, facem un pic stânga spre sensul giratoriu, apoi continuăm drept înainte. Încetinim să-l întrebăm pe un cetățean dacă știe unde locuiește Dumitru Dumitrică.
-Mergeți după mine, vă duc eu până acolo!
E strada Viilor și mie îmi trece prin cap epigrama lui Păstorel Teodoreanu:"Culmea ironiilor/Şi râsul copiilor/Să pun punct beţiilor/Pe Şoseaua Viilor!." Dar aici cred că înseamnă că ești în capul satului, în drumul spre vii. Cu toate acestea, noi oprim la numărul 11, unde locuiește Mariana Dumitrică, doamna celui dus să-și găsească prietenii poeți și scriitori, care l-au înțeles mai bine decât vecinii de sat sau cei din zonă. Post-mortem a fost admis în USR.
Poartă ce amintește cumva, pe departe,de cele maramureșene, dar stilizată, mai degrabă ca la un templu japonez.
-Simt urmele pașilor atâtor scriitori care au călcat pe poteca asta! O să vedeți că fiecare locșor este special, are semnificația lui. Este extraordinar cum a aranjat Dumitrică fiecare piatră, fiecare lucru, cum i-a dat alt sens și strălucire, zice eminescologul!
Eu nu simt nicio urmă, dar mă izbește un miros de zaibăr sau ananasă, care-mi amintește că în zilele astea calde de toamnă se culeg viile, se face mustul și... câtă copilărie încape în amintirea unui cules de vie, câte glume, câtă viață.
În curte apare o femeie. Eu nu o cunosc, dar ei , da.
-Sărut mâinile, doamna Mariana!
Femeia se scuză că muncea ceva. Din spatele curții un fir subțire de fum ne dă de veste ce muncea, curățase curtea și dăduse foc frunzelor, crenguțelor, paielor. E aproape stins focul.
Intrăm în curte și domnul Talianu continuă prezentările, apoi face pe ghidul prin curtea femeii.
-Acolo este salcia despre care vă spuneam, dincolo este Căsuța Poeziei, unde Eugen Barbu stătea adesea. Aici, în curtea asta, am fost prezenți la atâtea lansări și au călcat atâția poeți, scriitori, intelectuali și totul îl făcea pe banii lui, fără ajutor de la autorități, de la...
Femeia ne invită la o cafea, dar noi nu dorim cafea.Dan Mucenic îi spune că am venit ca să ne continuăm proiectul bibliotecii giurgiuvene și că Emil Talianu, ca mai bun cunoscător al poetului, va face o antologie de versuri din cele peste 17 volume publicate. Le are pe toate acasă? Mai are și alte documente, pe care crede că am putea să ne uităm?
Doamna Mariana Dumitrică ne răspunde că mai are documente, dar că trebuie să le vadă și să le corecteze o nepoată, înainte de a le arăta cuiva interesat de publicare.
-Dar știți că prietenul său, poetul Geo Călugăru a tipărit de curând o carte? O vom lansa pe 7 octombrie, când vom face și un parastas de pomenire, aici la Bolintin Deal.
-Ne-o puteți arăta, întreabă Dan Mucenic?
-Tot nu vreți o cafea, răspunde doamna cu o întrebare?
Dar se duce în casă și plină de emoții ne aduce trei exemplare ale cărții. Poetul îi dăruise zece exemplare. O pisică vine și se așează pe masă, între cărți. Domnul Talianu o admiră. Fiecare primim câte un exemplar și începem a-l frunzări cu aviditatea și curiozitatea iubitorilor de carte.
Profesorul Dan Mucenic este chiar mai tânăr, dintr-o dată. La urma urmei în cartea aceea este și o parte din tinerețea sa. Începe să-și amintească pentru noi cum l-a cunoscut pe autor și să facă portrete elogioase ale unora dintre cei amintiți în volumul pe care-l răsfoiește parcă mângâindu-și amintirile.
-Vineri am întâlnit pe fiicele lui Nicolae Crevedia, care au venit la inaugurarea bibliotecii și au donat o mare parte din manuscrisele marelui lor părinte. Ele sunt și surorile lui Eugen Barbu dinspre tată. Știu legătura lui cu Mitică. E celebră povestea cu darul pe care i l-a făcut Eugen Barbu lui Mitică, setul de pixuri pe care am văzut acum doi ani că încă îl avea. Apoi face scurte descrieri ale foștilor colegi de la Scânteia tineretului, unde l-a cunoscut pe Mitică prin 1979-1980, când publica la rubricile Azi și Reportaj de buzunar .
Asta e cartea pe care am fi vrut s-o tipărim noi, declară sentențios și parcă având o urmă de regret colecționarul de talente.
Eu tot aștept pe vreunul să-l strige pe Bică sau pe Sanda, vecini de-ai lui Dumitru Dumitrică, de care citisem eu la colega mea Dana Fodor Mateescu, dar liniștea amiezii calde nu e stricată decât de torsul pisicii, care s-a culcușit între cărți. În schimb aud despre Sânziana Pop, Virgil Carianopol, Ion Lotreanu, Dan Mutaşcu, Geo Călugăru, George Alboiu,Nicolae Dragoş, Constantin Sorescu, Lucian Avramescu, Dragomir Magdin.
-Atunci, haideți să vedem ce cărți vă lipsesc dumneavoastră, zice doamna!
Iar Emil Talianu se transformă repede într-un ghid, demonstrând că nu e prima oară în bătătura aceea.
-Uite, aici era atelierul tatălui, acolo este salcia pe care Mitică o tunsese așa, ca să acopere masa de scris și patul, ca o umbrelă.
Doamna își cere scuze că dumneaei nu mai poate să facă munca asta și că i-ar plăcea mult să țină totul în aceeași stare, dar e greu cu gospodăria asta mare și cu anii care se tot adaugă.
-Acolo, dintr-o volieră pentru porumbei Mitică a făcut un mic templu al cărții. Omul ăsta era îndrăgostit literalmente de cărți, ne arată Talianu.
-I-a plăcut foarte mult să scrie, intervine și doamna. Odată mi-a spus că cea mai mare dragoste a lui sunt cărțile. Eu i-am zis că nu-i aduce nimic scrisul ăsta, nopțile și timpul pe care li-l dăruia, iar el a zis că mai bine divorțează de mine, decât de scris. Râde!
Eu cred că s-au iubit mult, fiindcă niciunei femei nu-i este ușor să trăiască în casă cu un om care iubește scrisul. Sigur, omul ăsta avea abilități practice nenumărate, dar în lumea asta bolintineană a fost prea puțin înțeles, prea puțin prețuit, cred eu.
-Mare, poate cea mai mare bucurie a vieții lui ar fi fost când dacă ar fi aflat că l-au primit în Uniunea Scriitorilor, ne spune doamna Dumitrică.
-L-au primit post-mortem, zice și Dan Mucenic.
Eu intru în atelierul de tâmplărie și poezie, în colivia cu coperți, mă așez la masa de sub salcie. Încă nu simt pașii scriitorilor invocați de Emil Talianu, dar am un sentiment plăcut, al trăirii poetice. Știu sigur că dacă nu-ți asumi poezia, nu poți să scrii nimic, nu contează dacă bine sau rău. Pur și simplu poezia trebuie să trăiască în tine, lângă tine. Și iar miroase a zaibăr copt. E o vie întreagă de căpșunică și câteva vițe de blanc din ăla pe care îl culegeam ținând mâna sub strugure, că i se împrăștiau boabele. 
Nici acum nu știu ce să fac cu mâinile. Probabil nu sunt singurul. Mă încurcă mai ales când mi se fac fotografii, dar acum am noroc, eu sunt cel care face fotografiile. Mirosul ăsta de căpșunică îmi trezește sute de amintiri despre bunici, despre îngeri, despre albine și viespi, despre oameni de demult și despre mine căsătorindu-mă. Dar iată Căsuța Poeziei! Doar un zidar-poet putea să facă așa ceva!Doar un poet-zidar putea să se gândească la așa ceva!O căsuță vopsită în alb, cu o mică prispă, la umbra unui copac, în mijlocul viei. Căsuța este decorată după gustul poetului, dar ce-mi atrage atenția și îmi întărește ideea că iubirea a fost cea care a declanșat multe dintre trăirile lui este placa aceea de marmură pe care el însuși a săpat numele său și al soției. Aha, am avut eu dreptate, îmi spun în gând! Și în timpul acesta nu mă pot abține să nu rup o boabă de strugure. Are același gust de copilărie și de toamnă, cred că și mustul o să fie bun.Dar acum am altă treabă. Îmi place căsuța asta simplă cu pridvorul ei cu două uși de-o parte și de alta a terasei. Unii spun că poetul a făcut-o special pentru marele lui prieten, scriitorul Eugen Barbu, pentru a avea locul lui atunci când îl vizita. Intrăm și mie mi-e atrasă privirea de un arc cu săgeată, cum îmi făcuse și mie bunicul meu în copilărie. Este un mic hol, apoi o cameră simplă, plină cu cărțile poetului, cărți cu autograf, toate cărțile lui Eugen Barbu și cu mărturii ale prieteniei care l-au legat de scriitori. Domnul Talianu începe iar a face pe ghidul, spunându-ne istoria fiecărui obiect, iar doamna nu-l contrazice. Dumitru Dumitrică sculpta, scria, picta în felul său, dar mai presus de toate voia să arate ce loc frumos a așezat Dumnezeu acolo pe malul Sabarului lui de legendă. 
(Va urma)...

Seară de vară

Patru păsări de aur în colțuri,

Coperți de saftian,

Cartea tulburătoare a însuflețirii,

Nimic mai mult, nimic mai puțin,

Cuvintele frumoase, potrivite, tulburătoare,

Chiar legătura porților cu cerul,

Chiar dezlegarea cerului cu oceanul,

Fă-mi te rog o compunere despre cuvântul pașnic,

Cât de priceput poți tu să o plăsmuiești,

Să deslușești miezul de noapte,

Ființele dezbrăcând transfigurarea de peste zi,

Memoria pierzându-se în subconștient,

Urmărind destăinuirile unei persoane

Când mirosul de pâine coaptă proaspăt urcă spre tine,

Ferestrele deschise

Amestecă risipa de întuneric cu miros de țigare,

Fără interes, din întâmplare, așa cum e viața,

O întâmplare ca un ghem încurcat deslușit cotidian,

Nocturn rotiri de zbor către cer, apoi căderea în vis,

îngustimea ferestrei primenește albastrul viselor,

Doamne, ce abator este lumea!

Bocănitul lunii ca al unui cerșetor în parbriz,

-Dă-mi o noapte din viața ta!

Poate are inima curată, dar ce să facă în noaptea mea?

Turbarea mea, slăbiciunile mele, lăsate nopții, să le ia,

Tulburarea, clocotul, să le ia!

Ciorchini de mirosuri de flori, ca un evantai vânturat în grădină,

Jalea unei lumi care petrece, vuietul unui tren și scârțâit de roți,

Alarmele pompierilor și ale salvării taie neauzitul,

Dorința de liniște.

Praful care scârțâie sub talpa copiilor încă în vacanță.

Fără sfat, fără nimic,șubreda fericire a unei libertăți relative,

Înjurăturile lor, ca să se dea mari. Închid fereastra,

Rămâne mirosul pâinii proaspete și cartea cu patru păsări

Își ia zborul în vis.

de Ionel Muscalu

O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să-mi protejez capul cu o pălăriuţă albă, luată de la mare în vara trecută. Dacă era vară şi ploua, trebuia să stăm pe prispă, de unde vedeam, ca dintr-un belvedere, cum stropii mari şi grei dezintegrau mai întâi norii, pentru ca apoi să împrăştie praful şi rândunicile aşezate pe portativul liniilor de tensiune, dar şi făcând cercuri din ce în ce mai mari pe liniştea gârlei. Trestiile nedumerite se împăcau cu destinul lor de legănare isterică uneori sub biciul şficuitor al vântului, dar mereu reveneau la bucuria îndreptării. Păsările de curte se scuturau de ploaie, aşa cum făceau şi căţeii, apoi se ascundeau în toropeala podului coşării, unde căldura ridicată din pământ încălzea până şi păianjenii.

         Spectacolul ploii începea întotdeauna în grădina plină de legume şi verdeţuri, trecea repede peste gardul de uluci până pe gârlă, apoi urca pe dealuri, întorcându-se în norii zării. Cerul acela care alerga împreună cu toţi copiii, când alergam să înălţăm zmeiele din folie de România liberă. Tataie fusese vânător de munte în armata regală şi nu citea Scânteia. Nici România liberă nu o citea întotdeauna, dar o utiliza la împachetatul pantofilor doamnelor de la Bucureşti, pungile erau rare pe atunci, sacoşele de pânză erau baza. Se informa de la Vocea Americii şi de la aproape toţi oamenii din sat. Pe atunci ploaia ne surprindea rar. Venea întotdeauna dând semne înainte şi apărea ca o binecuvântare. Acolo, la ţară, nu existau solare. Neîndoios pământul nu-şi ascundea atunci faţa în faţa cerului, iar oamenii ştiau tainele care le trebuiau.

         Odată îl auzeam pe tataie:

         - S-a înnorat la Cornu­­­_­’ Caprei, într-o oră plouă. Lino, strânge rufele alea!

         Într-o oră ploua şi pe noi, ăia micii, ne pătrundea o vrajă plăcută, cufundaţi în respect pentru ştiinţa de a citi cerul a celui ce ne înnobila serile cu poveşti sângeroase din marele război. Părea că amintirile lui se opreau odată cu tinereţea. Restul poveştilor erau fie vise, fie legate de dogoarea muncii de altădată. Nu l-am auzit niciodată povestind vreo întâmplare de după anii cincizeci. Refuza banalitatea faptelor sau chiar a peripeţiilor care îi păreau anapoda, fără cauzalitate şi îi numea pe cei ce nu ştiau să citească semnele vremii sau ale vremurilor Stanca – proasta. Nu am aflat niciodată cine a fost Stanca aceea.

         Dar odată ne-a povestit cum fratele lui, Tudor, nu s-a ferit de ploaie şi a murit.

         Omul trebuie să fie politicos cu cerul, cu munca altui om şi să creadă în Dumnezeu! Ca să citeşti cerul, trebuie să ştii pământul. Să vezi urma şarpelui, zborul jos al păsărilor, florile pomilor şi măruntaiele porcului.

         Tudor nu avea cum să nu ştie negurile. Le ştia cum ştia şi vânturile şi câmpurile şi apele. Stătea cu ele, le îngâna cântecele. Ştia zvâcul ciocârliei, ştia cerul nopţii, dar era prea încrezător în el. Nu s-a ferit şi l-a trăsnit.

         Să fiţi atenţi la cer şi să-l respectaţi!

         Apoi, ploile au început să fie din ce în ce mai rele. Nămoalele, clisele se lipeau de pantofi sau de cizme, răcoarea ne intra în oase pe la picioare, funinginea din cuptoraş se învârtea prin tindă şi intra uneori în camera cu ornă, iar noi ne apropiam de masa pe care ceaunul cu lapte fiert peste coaja de mămăligă aştepta să ne încălzească.
 De fiecare dată o auzeam pe bunica spunând: Mult, Doamne, mult! 
Ne plăcea laptele acela de oi în care se simţea prospeţimea norilor din islazurile câmpiilor sau dealurilor din jurul satului.

         La uşa casei se înşirau gumarii, pe care noaptea îi găseam dibuind cu piciorul după mărime. Noi nu aveam gumari, dar tot erau acolo mereu mai multe perechi, iar lui tataie îi plăcea să poarte sandale, pe care el le făcea. Şi noi am avut sandale făcute de el până am plecat la şcoală şi nu am mai vrut să le purtăm. Astăzi, când văd ce există în comerţ, mă gândesc cu tandreţe la sandalele romane din piele adevărată pe care le făcea meşterul şi care rezistau ani de zile.

         Apoi, când ploile nu mai pridideau cu udatul pământului crăpat de băgai mâna prin crăpături şi ne podideau lacrimile de dor de acasa noastră, că acasă era în multe locuri atunci, odată ne lua bunica în braţe şi ne spunea ea poveşti dintr-o copilărie de-a mirarea, pe care nu se putea s-o fi avut, că bunica noastră noi credeam că a fost mereu aşa, frumoasă, mlădie ca  o trestie, cu obrajii roşii ca merele luate de la merarii din Dâmboviţa sau de la fratele ei, Stelică, popa din Fieni şi mai ales, că a fost mereu bunică. După aceea venea mama şi în noaptea aceea se oprea ploaia.
 Dimineaţa de tot ne trezea să plecăm la rata de cinci. Era ora patru, dar tataie era deja îmbrăcat. Ne trezeam greu şi eu şi fratele meu.

         Din preaplinul nopţii puzderia de stele şi lumina lunii ne călăuzeau pe linii. Cerul nu părea doar aproape, ci în răcoarea extraordinară a dimineţii se dezvăluia ca un covor luminat de miliarde de diamante, pe care ştiam că mai târziu le-am fi găsit în frunzele de trifoi, oglindind bolta. Tataie începea să ne desluşească geografia cerească, întărind cu o poveste despre cum a scăpat cu viaţă, venind pe jos din îndepărtatele lui aventuri şi ferindu-se să nu fie împuşcat. Noi ne-am fi uitat la cer, dar el ne îndemna să urmăm dâra de lumină pe care vechea lanternă chinezească o desena prin glodul drumului. Auzeam păsările de noapte, fie ale bălţii, fie alea din pomii prea înalţi crescuţi în curţile oamenilor, apoi trâmbiţa unui cocoş străpunse aparenta tăcere şi văzduhul se umplu de un cor de cocoşi care vesteau că lumea e vie şi Dumnezeu este sus, iar legămintele făcute vor fi adesea încălcate.

         - Este cinci fără douăzeci şi cinci, ne spuse tataie, uitându-se la ceasul lui vechi. Cocoşii nu cântă niciodată la aceeaşi oră. Când eram tânăr credeam că au o oră fixă, apoi am notat nopţi la rând şi am ajuns la concluzia că ei cântă în jurul unei ore, nu la ore fixe.

         Timpul era o altă dimensiune despre care ne citea câteodată din cărţile lui vechi, pe care nu aveam voie să le rupem sau să le mâzgălim. De pe linia noastră făceam la stânga spre linia cimitirului şi a bisericii şi nouă ni se părea şi mai frig. Câteodată îl puneam să ne repete povestea cu ielele sau cu iedul care oprise carul cu boi al bâtului, dar cel mai adesea mergeam mai repede în spatele lui şi ne încredeam în puterea ciomagului de lemn de corn fără de care nu pleca de acasă în nicio noapte.

         - Odată a vrut să mă omoare al lu’ cutare. A venit să mă strângă de gât. Cât sunt de vrednic, dacă nu aveam ciomagul ăsta aproape, nu-l dovedeam.

         Dar noi ştiam că i-a dovedit şi pe ruşi, pe urmă pe nemţi, aşa că al lu’ cutare nu ne impresiona. Şi atunci în lumina albă şi clară a lunii vedeam turla bisericii unde cândva slujise şi tatăl lui. Ocoleam cimitirul pe de-a lungul său şi de fiecare dată ni se părea că gardul acela de sârmă, prin care se vedeau crucile, nu se mai termină. Şi atunci priveam din nou cerul acela clar pe care conturul stelelor mai luminoase ne atrăgea şi întrebam cum se numeşte şi ce semne dau. Şi nu apuca să ne răspundă, că deja simţeam pietrişul drumului sub picioare, iar tataie stingea lanterna aceea chinezească, fiindcă acolo era staţia şi în staţie era un stâlp luminat. Cu tot becul ăla, cerul rămânea la fel de frumos şi de vizibil.

         Curând avea să vină rata, începea foiala de oameni şi bagaje. Nu aveam să mai vedem stelele, iar când ne coboram din rată, călcând pe caldarâmul din pietre vechi ale oraşului, ca să aşteptăm autobuzul numărul trei, era deja lumina zilei şi cerul ascundea sub pavăza norilor enigma nopţii. 

De ai putea

Să ții cu tine sufletul aproape,
Să-l bucuri cu pădure și cu ape,
Cu flori să îl dezmierzi în orice vis
Și-n inimă să-ți faci un paradis.

Să râzi prea-plin cu începutul ploii,
Să plimbi prin soare clipele răbdării,
Cu păsări să-ți încânți mereu auzul,
Chiar și când face pe mofluzul.

Să stai cu picioarele goale pe iarbă,
Să prinzi în gene fluturii de-o zi,
Să nu clipești secundele ce vor să ardă,
Atâtea planuri în nopțile târzii.

Să crești, dar să încerci să fii prea-pur,
Să te lupți cu răul cel din jur,
Să faci un bine și când îți este greu
Și-n suflet să îl ai pe Dumnezeu.

Să limpezești de nori întreagă fruntea ta,
Să pui un curcubeu în orice speranță
Și chiar de mulți te vor condamna,
Nu te lăsa antrenat de aroganță...

Plouă ca-n duminici

Plouă ca-n duminici fără târg de flori,

Păsările cântă, să se oprească ploaia,
Pomii nu dau rod, peste noi stau nori,
Florile tot cad, sporind hărmălaia.

Blasfemia zilei nu e despre apă,
Empatia noastră se înmlădiază,
Cresc în noi frunze, care ne înțeapă,
Joardele de clipe ne înmlădiază.

Plouă ca un zvon, plouă vegetal,
Secundele crapă de atâta gheață,
Grindina pe storuri e un fapt banal,
Pământul mustește, gata pentru viață.

Cad din pui copacii, ca radiografia
Unui timp în care trist ne vom vedea,
Îmbălsămează obrazul mirodenia
Trandafirilor ce se vor lichefia.

Ne îmbată apa cu tristeți de arome,
Jilăveală în suflet adulmecăm cu toți,
Se băhnesc odoare de alterări de soare,
Vântului suflarea i-am pofti la porți.

Nopticioasă vremea-i vioară-de-noapte,
Olfactofobia ne împresoară-n zori,
E atâta fluid în vapori de șoapte,
Plouă ca-n duminici când n-ai chef să mori.

Înflorire

Înfloresc sufletele în dansul vieții,
E verde în cer, e verde în cetini,
E verde-n grădini, e verde pe câmpuri,
Înfloresc sufletele și la mine-n rânduri.

Ne cuprinde un dans floral, leal și vernal,
În inimi ne cântă al vieții irepetabil dar,
În cursa fericirii ne repezim iar cu curaj,
Înfloresc dorurile, deși doare la doi pași.

Zâmbim risipind copilăria ca pe știri de ziare,
Luați de vântul din sud, atinși de ploi astrale,
Dansăm un dans prea trăit de noi fiecare,
Înfloresc zâmbetele pe fețe, a fermecare.

Înfloresc firile, topind iernile sufletelor noastre,
Zburdă prin aer gândurile de inimi albastre,
Tac azi a mângâiere, zefir împlinit,
Cred în oameni, în iubire. Am înflorit.

Strania călătorie în Egipt! din cartea de povești OG ŞI PRIETENII LUI de @ (c) Ionel Muscalu

I. Strania călătorie în Egipt!

         - Am un pont pentru voi! În camera secretă, unde sunt ţinute cărţile vechi, care n-au putut fi transformate-n jocuri de calculator se află cea mai tare chestie. Acolo în biblioteca labirint am găsit cea mai tare aventură!

         Og se adresase micilor lui prieteni dintr-o suflare. Pingu, Dromi, Pali, Stürme şi inorogul clătinară din cap a neîncredere. Og era plin de praful cărţilor, dar până acum nu reuşise să-i convingă.

         Povestea cu grifonul, cu lipitorile, racii şi broasca, despre care le tot spunea zilnic nu-i convingea. Nici măcar piticul lui personal şi nici îngerul roz nu îl credeau în totalitate.

         Cu toate acestea, Og ridică mâna dreaptă cu degetele deschise şi strigă:

         - Copii, neînţelegerile vechi vor dispărea! Curiozitatea noastră ne va ajuta! Visele cu ochii deschişi se vor împlini. Vom fi optimişti pentru vecie. Stürme se ascunse sub masa micuţă din sufragerie, iar Pingu ţopăia vesel, Dromi îşi supse buza de jos, pe când Pali şi inorogul îşi frecau pleoapele în fluturaşi de lumină unul pe obrazul altuia.

         Og scoase de sub pelerina de lui de vrăjitor amator bagheta din lemn de alun fermecat şi spuse:

„Malia, Malia,

                            Mi succionno gli orci i sorci,

                            Mi beeconno i poli i porri,

                            Mi mangionno gli agli i porci

                            Io grivada: corri, cori!”

         - Oau! strigă Pali. Mă simt ca o pasăre, zbor peste trei lebede cu capul de diamant, cu ochii de smarald, cu gheare de piatră.

         - Og, ai avut dreptate, strigă Pingu lăsându-se de pe o lăbuţă pe alta.

         Doar Dromi părea nebun de fericire şi se dădea peste cap prin văzduh strigând frenetic:

         - Ce ţară mi-o plăcea, cu aia te-oi înzestra! Og eşti cel mai bun prieten.

         Inorogul şi piticul, mai rezervaţi, nu spuseră nimic, dar îşi traseră peste cap tichiile vrăjite, care-i făceau nevăzuţi.

         Stürme rămăsese sub măsuţa din sufragerie, ca să dea găuri noi jucăriilor vechi.

         Og se opri primul din zbor şi-i chemă pe toţi sub pelerina sa.

         - Acum vedem cele trei piramide mari, Pali. Celelalte 3 mai mici şi Sfinxul sunt împreună cu acestea. Vezi sub labele Sfinxului sunt nişte şanţuri adânci, iar în spatele piramidei mari pe vârful căreia s-au mai păstrat plăci de calcar e deşertul. O fetiţă cu nasul cârn şi părul lung numai inele veni prin aer spre cei şase prieteni şi le spuse:

         - Eu sunt Mutneferet, fetiţa lui Senefer şi Senetnay. Dacă vreţi, o să fiu ghidul vostru egiptean.

         - Tatăl tău este primar în Theba, zise piticul Kilwinning, iar noi suntem bucuroşi să te vedem.

         - Dar eu nu te văd, răspunse fetiţa Mutneferet. Piticul îşi scoase tichia fermecată şi-şi arătă barba cea lungă.

         - Să coborâm, zise fetiţa Mutneferet.

         Cei şapte prieteni puseră picioarele lor micuţe pe nisipul platoului Gizeh.

         - Oau, ce mai sunt, zise Og! Au fost mereu aici lipite de şoseaua asta din Cairo? Ce de lume! Mulţi negustori de piramide din plastic, de fesuri turceşti şi gealabia albe, de papirusuri din coajă de banane şi feţe de masă, de crocodili din lemn şi cămile din plastic pe care scrie Made în China au năvălit peste grupul abia aterizat.

         - Cel mai bun preţ, cea mai bună marfă! Piramide de la piramide! Un baunt fotografia cu aparatul vostru! Eu sunt ghidul dumneavoastră perfect pentru doar trei lire egiptene!

         O plimbare cu cămila! Ba o plimbare cu calul! O pungă de nisip din Sahara pentru doar o liră! Ofertele curgeau din toate părţile. Mâini străine trăgeau de ei, încât piticul Kilwinning îşi puse iar tichia, iar Pali începu să plângă. Chiar şi Og părea speriat. Doar Dromi se aruncă pe spate şi-şi frecă de nisipul fierbinte cocoaşa.

         Fetiţa Mutneferet făcu un semn cu mânuţa stângă şi toţi acei oameni dispărură. Se făcu seară, iar din toate părţile lumini colorate în verde, roşu şi albastru mângâiau piramidele într-un spectacol deosebit. Muzici orientale tălmăceau visele de milenii ale faraonilor.

         Ceata înaintă încet pe scările piramidei lui Cheops. Soldatul cu uniformă albă şi chipiu negru nu i-a văzut intrând în coridorul îngust. Doar Dromi a trebuit să-şi aplece capul, iar inorogul ponei să-şi ferească cornul magic.

         - În piramidă nu scrie nimic, remarcă Pingu, îmbrăcat de data aceasta în fracul lui de sărbătoare. Mie îmi place că este răcoare, parcă ar fi aer condiţionat.

         - În toate piramidele este aer bun, spuse Mutneferet. Mie cel mai mult mi-a plăcut cea a lui Chefren, căci a fost acoperită cu granit roz, dar îmi plac şi cele trei piramide mici de lângă piramida lui Mykernos, care şi ele au fost acoperite cu granit roz şi sunt ale miresei lui Mykerinos, Karmer – Nehty II.

         În ele putem intra foarte uşor. Nu ne întreabă nimeni, iar voi nu trebuie să vă mai ascundeţi.

         - Da, să ieşim de aici spuse Pali. Mi-e frică deja!

         Trecură repede peste scândurile aşezate pe jos ca să nu se strice podeaua de piatră şi ieşiră în briza caldă a unei seri sahariene. Bucăţi de piatră aruncate în nisipul încă fierbinte le atrăgea atenţia, când fetiţa Mutneferet le spuse:

         - Aici, la sud de piramida lui Cheops, în hangarul pe care-l vedeţi este „Barca solară”. Chiar dacă unii spun că-n ea s-a plimbat Cleopatra, eu vă spun că este mult mai veche şi cu ea a fost adus pe Nil chiar marele faraon Cheops. Hai să intrăm în piramidele miresei!

         - Dar nu ne ceri în căsătorie, răspunse serios Og.

         - De unde ţi-a venit ideea asta, întrebă fetiţa Mutneferet?

         - M-am gândit că nu ne-ai cerut nimic pentru a ne fi ghid, puse punctul pe „i” Og. Cred că ne vei cere ceva şi nu vreau să nu putem plăti.

         - Eu îţi pot da papionul, sări Pingu.

         - Eu îţi pot da o broşă albastră, zise Pali.

         - Iar eu îţi port noroc, spuse şi inorogul.

         - Eu îţi dau o brăţară de aur, zise piticul Kilwinning şi zăngăni brăţara în pumnul stâng, ca să se audă.

         - Dromi scoase o pungă din piele plină cu apă plată şi i-o oferi fetiţei Mutneferet.

         - Og scoase câteva napolitane cu ciocolată şi cremă de portocale şi i le puse în mână fetiţei.

         - Dar eu nu vreau toate aceste daruri, răspunse fetiţa. Eu vreau să vă arăt tot ce este aici, iar voi îmi veţi face la rândul vostru un serviciu.

         - Orice, sări Pingu!

         - Nu chiar orice, dar oricum, zise Pali.

         - Eu te port în spate, răspunse inorogul.

         - Şi eu te port în spate, zise Dromi.

         - Eu îţi cânt de somn uşor, spuse uşor sforăit piticul Kilwinning.

         - Eu întreb ce serviciu, puse iar punctul pe „i” Og, ridicând degetul arătător al mâinii stângi drept în sus?

         - Nu mai ştiu să ajung acasă, la Theba, iar tata şi mama mă caută de mult şi trebuie să-mi arate cineva drumul.

         - Dacă în biblioteca labirint găsesc o hartă, te ducem noi. Nu-i aşa, prieteni, întreabă Og? Toţi au fost pe loc de acord s-o ajute pe fetiţa Mutneferet să ajungă acasă, iar ea să le arate Cairo şi Egiptul până la Theba.

         Gălăgia reîncepu dintr-o dată. Foşgăiala miilor de turişti, a egiptenilor vânzători, a călăreţilor de cai şi cămile nu-i opri pe Og şi prietenii săi să se urce pe una dintre piramidele miresei. De acolo deşertul se vedea nesfârşit, dacă se uitau înapoia piramidelor şi dincolo de breteaua de asfalt a şoselei. Când se uitau invers vedeau oraşul Cairo năvălind peste blocurile mari de piatră.

         - Oraşul e chiar până aici, mai zise Pali, când se auzi fluierul unui poliţist, care le făcea semn să coboare din vârful piramidei.

         Piticul i-a strâns sub barba lui mare şi punându-şi tichia fermecată, i-a făcut pe toţi nevăzuţi.

         Og scoase bagheta din alun magic şi strigă cât putu:

„Malia, Malia,

                            Mi succionno gli orci i sorci,

                            Mi becconno i poli i porri,

                            Mi mangionno gli agli i porci

                            Io grivada: corri, cori!”

         Nu se întâmplă nimic. Doar Stürme apăru şi el cu câteva maşinuţe stricate într-un coşuleţ şi şurubelniţele gata să le repare într-o mână.

         Pali se sperie, iar piticul Kilwinning remarcă faptul că vraja nu are decât efectul de a pleca de acasă, nu şi de a se întoarce acasă.

         Stürme spuse că şi el dorea să vină la Og şi prietenii lui şi o sărută pe fetiţa Mutnefert, aruncând şurubelniţele şi maşinuţele stricate.

         - Eu sunt prietenul tău, decretă el!

         Og nu înţelese dacă din cauza prieteniei furtunoase a lui Stürme sau pentru că lui nu i-a reuşit vraja şi se întristă.

         Piticul Kilwinning îl văzu şi încercă să-i ridice moralul.

         - Lasă Og, vei găsi o altă vrajă care să ne ducă acasă! Doar suntem în Egipt, ţara unde s-a inventat vrăjitoria.

         - Fetiţa Mutneferet spuse şi ea că ştie foarte mulţi vrăjitori, ba chiar şi ea are câteva cunoştinţe în aceste magnifice secrete ale magiei, însă în Theba ei natală se găseşte un mare vrăjitor, angajat al tatălui său care sigur le va arăta calea de a ajunge acasă. Ba mai au şi un tălmaci de vise, un cititor în măruntaie de animale, un „nas” angajat al mamei ei pentru a-i alege parfumurile, un cofetar care face cele mai bune tarte cu miere de albine şi mulţi alţii.

         - Bine, bine! Suntem obligaţi să căutăm această Theba fără vrăji şi fără hartă, conchise Og. Sunt gata să te ajut, dacă şi Stürme vrea.

         - Da, fetiţa Mutneferet este prietena mea!

         Dromi îşi tot scărpina cocoaşa de nisipul încă fierbinte, iar privirea i se aprinse de fericire:

         - Vom face o călătorie prin marele deşert. U-hu!

         Pali se ridică în aer, privind fantasticul spectacol de lumină şi sunet de la înălţime, în timp ce Pingu se tot ridica pe vârfuri să vadă mai departe văitându-se că îi este foarte cald.

         Pali strigă de sus că un monstru cu coamă se întoarce încet spre ei şi că este gata să-i înghită.

         - Este numai efectul luminii şi al faptului că zbori în zigzag, spuse piticul Kilwinning.

         - Da, întări fetiţa Mutneferet, acolo, la 350 de metri de piramida lui Cheops, este Sfinxul, leul cu cap de om. Dar nu mai înghite demult pe nimeni, chiar dacă sub ghearele lui sunt coridoarele secrete. El poartă în frunte însemnele măriţilor faraoni, dar a fost de multe ori acoperit cu nisip. Ştiţi, mai bine îl lăsau acoperit, că nu l-ar mai fi stricat atât de mult vântul şi mamelucii, care au exersat pe el tirul flintelor lor. Este foarte mare, este colosal. Are 73 de metri în lungime şi numele său de botez a fost „Hor-em-Akhet”, ceea ce însemna „Horus care este la orizont”, iar grecii i-au spus prescurtat „Harmakis”, dar fiind atât de enigmatic a ajuns legendarul Sfinx. Eu cred că este totuşi faraonul Chefren.

         - Avem şi noi un Sfinx în munţii Bucegi, sări Og. Nu este făcut de nimeni, ci de vânt!

         - Sigur l-au sculptat tot fraţii mei, piticii, spuse piticul Kilwinning.

         Ajunşi lângă Sfinx prietenii o ascultă pe fetiţa Mutneferet, care le povesteşte că aici era un templu şi preoţii egipteni slujeau aici şi-l înfăşurau pe faraon în multe, multe faşe sterile. Printre coridoarele înalte de granit răcoarea serii sau frica le pătrunde în oase. Stürme tremură, iar copitele inorogului se aud bătând step pe podeaua de granit pepit. O dansatoare din buric şi cinci egipteni îmbrăcaţi în alb şi având veste, frumos colorate dansează în ritmul tobelor bătute de o orchestră nevăzută.

         Fetiţa Mutneferet îi arată lui Og o fântână în care dacă aruncă un bănuţ i se va îndeplini o dorinţă. Fântâna este în curtea interioară a templului de sub Sfinx. Og îşi doreşte să plutească mai diafan decât un fluture şi să fie lângă mămica lui în seara aceasta.

         Când ajunseră lângă Sfinx, Og scoase punga lui secretă cu napolitane şi le împărţi prietenilor. Dromi îi servi cu suc de ananas şi le spuse că el nu a văzut aici decât cămile cu două cocoaşe. Pali scoase un evantai frumos colorat pentru fiecare, iar inorogul îşi aprinse cornul din frunte pentru a vedea, ca să nu lase nimeni firimituri. Piticul Kilwinning mai ceru napolitane, iar Stürme scoase din buzunarele largi ale pantalonilor lui 8 cremvursti gata fierţi şi un pic de pateu de pui.

         - Să mâncăm, spuse el, adresându-se fetiţei Mutneferet. Eşti prietena mea. Am o idee!

         - Care, care, strigară toţi?

         - Să mergem cu trenul, spuse Stürme. Mie îmi plac tractoarele şi trenurile. Eu voi fi tractorist, când mă fac mare, voi fi Stürme tractoristul!

         - Şi eu miner, răspunse piticul Kilwinning, dar cum ajungem la gară?

         - Fetiţă Mutneferet, cum ajungem la gară, întrebă şi Pingu?

         - Eu zic să întrebăm un poliţist, îşi dădu cu părerea inorogul.

         - Este mult de mers până la Theba, întrebă Dromi? Vă voi duce eu în spate. Iubesc această ţară.

         - Tu nu ştii decât să-ţi scarpini cocoaşa si să-mi arăţi cât am mai crescut, îi spuse Og. Eşti doar o riglă mare, nu un compas.

         - Ba am un compas şi un nas, fiecare foarte sigur, se burzului Dromi. Şi din palmier în palmier vă voi duce la Theba.

         Între timp puţinele lor provizii de hrană şi suc se terminaseră, iar apa era foarte puţină. Og le propuse să-şi facă rezerve, iar Stürme insistă să meargă cu trenul. Fetiţa Mutneferet spuse că ei îi este frică de tren. Au votat, iar în urma votului, Stürme, Og, inorogul ponei, piticul Kilwinning, au fost de acord cu trenul. Pali, Dromi şi fetiţa Mutneferet au fost împotrivă, iar Pingu s-a abţinut, pentru că el este bine crescut.

         Au trecut printr-un oraş mare, cu multă lumină, cu multe reclame colorate, cu milioane de maşini, majoritatea buşite, cu oameni care strigau, vorbeau, vindeau ceva, au traversat Nilul peste un pod păzit de lei, au râs de soarele scufundat ca o pată de roşu în fluviu, au ajuns lângă Muzeul Egiptean, au trecut mai departe, au văzut moscheea Mohammed Ali şi moscheea Sultan Hasan şi-au făcut aprovizionarea cu fructe proaspete şi uscate, cu sucuri dulci şi căni vrăjite din marele bazar, după ce Og şi Stürme au negociat la sânge, iar Pali şi Pingu au scăpat un pic cam jumuliţi. Dromi şi inorogul era încărcaţi cu proviziile, iar piticul Kilwinning a plătit totul cu bani rotunzi şi zimţaţi din aur. Fetiţa Mutneferet era foarte fericită. Le spuse repede, repede câte a putut despre tânărul faraon Tutankamon, despre marele Ramses al II-lea, despre preaînalţii Osiris, Isis şi Horus, despre râul Seth, despre scribi şi funcţionarii din administraţia egipteană.

         - Ce este un funcţionar, întrebă Og?

         - Un şef rău, care nu lasă pe nimeni să mănânce, răspunse Stürme.

         - Ba nu, este cineva care mănâncă scriind, răspunseră Pingu şi Pali. Iar Pali, care înainte de a fi prieten cu Og şi Stürme fusese al unui funcţionar, chiar îl certă pe Stürme cu cuvinte pe care nu le putem reproduce.

         - Nain Seneb a fost un băiat de treabă şi, ca şi tata, şi-a iubit mult soţia, spuse fetiţa Mutneferet. Sunt şi funcţionari pe care poţi să-i iei în seamă!

         Og strâmbă din nas, în timp ce mormăia ceva şi agita bagheta din lemn de alun fermecat.

         Piticul Kilwinning era morocănos şi îşi tot număra bănuţii pe care-i avea în săculeţul din centură, agitând supărat bancnotele rupte şi lipite cu pozele unor faraoni şi ale unor moschei.

         - Eu le-am dat aur, iar ei îmi dau hârtii!

         În sfârşit, cu toţii se îndreptară spre gară. Au ajuns cu bine. Şi-au luat bilete şi aşteptau pe peron. Inorogul şi piticul Kilwinning îşi puseră tichiile fermecate şi se făcură invizibili. Fetiţa Mutneferet era agitată. Pali se tot ducea de colo-colo, întrebând cât timp fac până la Theba, deşi nimeni nu-i răspundea. Pingu se uita într-o oglindă aşezându-şi papionul. De                         jur-împrejur, oamenii, bărbaţi şi femei, se opreau din activitatea cotidiană şi la ore fixate de mult se rugau.

         Prietenii o întrebară pe fetiţa Mutneferet la cine se rugau oamenii din jur, dar fetiţa nu a ştiut să le răspundă. Tot Stürme le-a dat răspunsul. Am văzut eu pe Discovery că se roagă la Alah.

         Când a venit trenul au urcat repede spre cele două cuşete pe care le plătiseră. Pingu s-a împiedicat la urcare şi a pierdut 12 l de apă din rezervă, drept pentru care a fost obligat să intre de cart de la orele 00:00 – 3:00.

         Numai că toţi erau foarte obosiţi şi s-au trezit când trenul a oprit în gară la Assuan. Degeaba s-au sfădit, s-au certat de-a binelea, că era prea târziu. Tot fetiţa Mutneferet i-a împăcat spunându-le că poate e mai bine că  s-a întâmplat aşa.

         Og povesti că în somn a văzut cum egiptenii secerau cu mâna de două ori pe an, cum copiii încă merg pe câmp cu părinţii lor, fie la sădit sau recoltat, fie cu vacile, caprele şi măgarii. Stürme îl necăjea pe Dromi, spunându-i că toată noaptea a visat cămile cu două cocoaşe, iar Pingu făcu un apel la calm, povestind apoi că egiptenii, pe care el i-a văzut din tren, aveau case fără acoperiş şi curţile fără garduri, iar cele mai frumoase clădiri erau şcolile şi moscheile.

         Piticul Kilwinning îi chemă la sfat:

         - Ne-am rătăcit şi mai tare, suntem şi mai departe de casă. Mergând spre Theba, ne apropiem mai mult de casă.

         Dromi spuse că el e gata să-i ducă în spate, iar inorogul ponei i se alătură cu aceeaşi propunere. Og ridică arătătorul mâinii stângi spre cer şi ceru linişte:

         - Kilwinning are dreptate, Pingu este cam împiedicat, Stürme este îndrăgostit, iar fetiţa Mutneferet trebuie să ne dea o părere. Ce facem?

         - Vom lua o trăsură până la Nil, apoi vom pluti spre oraşul meu frumos cu feluca cea uşoară.

         - Ce este feluca, întrebă Og?

         - Este o barcă mare cu o pânză albă foarte curată şi foarte mare, care pluteşte în bătaia vântului, răspunse fetiţa Mutneferet.

         - Şi dacă nu bate vântul, dă drumul la motor, întreabă Stürme?

         - Nu, răspunse fetiţa Mutnefert, căci noi coborâm pe Nil şi ne duce apa acasă, iar eu ştiu o vrajă prin care voi face vântul să sufle numai spre Theba.

         - Eu nu merg cu barca, strigă Dromi!

         - Eu da, spuse Pingu.

         - Iar eu fac chiar în acest moment o vrajă ca să nu vă mai fie frică, declamă Og.

         Au aruncat proviziile în barcă, s-au urcat şi cei opt prieteni, barcagiul ajutat de fiul său au ridicat marea pânză albă pe catarg şi au pornit să alunece pe apele Nilului. Văzură insula elefanţilor, grădina botanică din Asuan, mausoleul lui Aga Khan, marele lac de acumulare, al doilea din lume şi se minunară. Aflară că aici este o carieră de granit veche de 5000 de ani, că o regină veche, care avea barbă, nu a mai putut să-şi ridice un monument comandat în acest loc. Se împrieteniseră cu băiatul barcagiului, care era negru şi le povestea despre crocodilii şi hipopotamii din Nil.

         - Toţi sunt dincolo de baraj, în Sud. Au fost mutaţi, ca să nu fie ucişi de marile turbine de la centrala hidroelectrică, dar putem prinde peşte şi să vedem păsări. Malurile sunt verzi pe-o parte şi alta a Nilului şi se cultivă cereale, iar palmierii sunt plini de curmale dulci.

         Vedeau vapoare mari cât un bloc cu cinci etaje şi late cât un teren de fotbal, cum vin de departe şi-i depăşesc, dar nu se supărau. Pingu era foarte fericit, mâncă aproape tot peştele prins. Pali zbura, se rostogolea-n aer. La un moment dat abia se opri pe catarg. Gata – gata să facă o baie în Nil. Nilul curge leneş la vale. E curat. Spre mal se vede nisipul de pe fundul apei.

         Piticul Kilwinning ţinea cârma, iar Og şi Stürme o chemară pe fetiţa Mutneferet să le spună ce oraşe sunt pe Nil.

         - Mai jos de noi este cetatea lui Ramses al II-lea, Abu Simbel, apoi templul din insula Philae, dar noi într-o oră ajungem la Templul crocodilului, după care trecem prin Edfu şi Esna şi ajungem la Theba. Ochii îi străluceau. Se vedea de departe ce bucuroasă era.

         - Cu crocodilul cum ne împăcăm, dacă intrăm în casa lui? Og ridicase iar arătătorul mâinii stângi în sus, iar ochii săi o cercetau pe fetiţă. Fetiţa nu răspunse, iar băiatul barcagiului spuse:

         - Mai curând să vă feriţi de şerpii cobra care sunt la intrare în casa crocodililor. Crocodilii sunt de treabă dacă le spui aceste vorbe: Pa-Sobek, Pa-Sobek! Asta înseamnă: crocodilule, permite-mi să intru în casa ta! Şi ar fi bine să vă schimbaţi hainele cu gealabia.

         - Ba nu vă schimbaţi nimic, spuse fetiţa Mutneferet, ca să se vadă că sunteţi străini. Noi suntem primitori cu cei aflaţi în vizită.

         - Dar noi nu suntem în vizită, ci-n misiune, răspunse Og. Te ducem pe tine la părinţii de care te-ai pierdut. Iar tatăl tău, primarul, şi mama ta ne vor ajuta să ajungem acasă, cu toţi vrăjitorii noştri.

         - În casa crocodililor şi a        şoimului este o fântână. Dacă te cobori în întunericul ei şi o luminezi, vei putea citi hieroglifele scrise de vechii vrăjitori şi vei găsi leacul pentru tinereţe fără bătrâneţe şi călătoriile în timp şi spaţiu. Dar trebuie să fii foarte atent, pentru că soldaţii înarmaţi cu mitraliere nu-ţi dau voie să cobori în puţ. Oamenii preferă să arunce o monedă şi să-şi pună o dorinţă. Dacă îi dai moneda soldatului, îţi arată un mic secret. Dacă îi dai o comoară, te lasă să vezi mai mult.

         - Asta e treaba mea, spuse piticul Kilwinning râzând.

         Og îl întrebă dacă şi-a recuperat averea din bazar, iar piticul Kilwinning îi spuse că nu a apărut încă omul care să-i poată ţine aurul lui. Og trase concluzia că şi Kilwinning este un vrăjitor.

         - Kom Ombo! Kom Ombo!

         De pe malul drept al Nilului un templu vechi, dar pe care se puteau încă vedea pictaţi un crocodil şi un şoim, pe care faraonii îi mângâie sau le fac daruri.

         - Aveţi o oră la dispoziţie, spuse barcagiul şi se făcu nevăzut într-un bar, unde se fumau fructe şi mentă şi se bea ceai.

         Un bătrân orb cu coşul plin se şerpi cobra spunea cuvinte pe care doar fetiţa Mutneferet le înţelese. Prietenii se feriră de şerpi şi spunând: Pa-Sobek intrară în templu. La intrare, doi crocodili împăiaţi sau muraţi, se lăfăiau într-o cutie de sticlă. Og îi ceru piticului să se apropie.

         - Hai să dispărem în fântână, ca să aflăm secretele vechilor vrăjitori. Dă-i bani, soldatului!

         Soldatul îi duse într-o sală întunecată, aprinse o lanternă şi le arătă că acum patru mii de ani vrăjitorii aveau instrumente medicale, ca cele de astăzi, apoi le spuse despre intrările spre sălile secrete de sub templu şi se făcu că nu vede cum cei doi dispar în adâncuri. Piticul Kilwinning îşi aprinse lămpaşul de la tichia fermecată şi lumină cale din puţ, în timp ce Og fotografia tot ce era scris pe peretele din camera secretă. Repede, repede au ieşit la suprafaţă, dat atât lui Og, cât şi piticului Kilwinning li s-a părut că au văzut-o în sala secretă şi pe fetiţa Mutneferet. L-au întrebat pe Stürme, dar acesta a jurat că prietena lui a stat doar cu el de mână. S-au urcat din nou în feluca ce lin pluteşte pe Nil, nu înainte de a se tocmi şi a cumpăra câte o gealabia albă, ţesută în casă în război şi brodată cu mâna de o femeie egipteană. Au plătit cu banii lui Stürme. Cât ai spune peşte, Pingu îi salvă de la atacul unul banc de peşte rar, numit lato, care la un semn ciudat al fetiţei se porniseră să răstoarne feluica. Og, piticul şi inorogul au pornit cearta. Stürme, Pali şi Dromi i-au luat apărarea fetei. Barcagiul şi fiul său Mohamed se luptau să ţină barca dreaptă, iar Pingu se lăfăia, făcându-şi burta mare, mai-mai să se spargă de la atâta hăpăială.

         Până să-şi dea seama, ajunseră la templul şoimului, la Edfu. Lui Og îi străfulgeră o idee. Îl trase pe Stürme de-o parte şi-i spuse:

         - Noi suntem prieteni vechie. Te rog sărut-o pe fetiţa Mutneferet cam o jumătate de oră, ţine-o de vorbă despre ţoale, shopingăreală, despre mall şi ultimul film, despre Elena din Troia, dar să nu vadă că eu, inorogul şi Pali coborâm.

         - Bine, îmi convine, spuse Stürme.

         Apoi Og îl instrui pe piticul Kilwinning, pe Dromi şi pe Pingu să n-o scape din ochi pe fată şi pe barcagii şi nici să lase feluca să fie atacată. El şi ceilalţi doi coborâră pe mal.

         - Inorogule, acum trebuie să zbori ca gândul până în casa şoimului, iar tu, Pali, trebuie să-i ţi atenţia îndreptată spre giumbuşlucurile tale.

         - Ok.!, răspunseră în cor cei doi.

         Cu Pali pe umăr şi călare pe inorogul care îşi pusese tichia fermecată, Og intră în curtea zeului şoim în cea mai mare viteză.

         - Te-am văzut, îi spuse Şoimul Horus. Doar de aceea se spune „am ochi de şoim!”

         - De vultur, corectă Og, încercând să câştige timp.

         În curtea imensă o statuie de doi metri jumătate a şoimului Horus veghea pe toată lumea, iar pe pereţii casei şoimului mii de texte aşteptau să fie citite.

         - Pali, acum e rândul tău, spuse Og.

         Pali cel vesel începu să se răzgâie prin curte, să-şi zgribulească penele colorate, iar şoimul de granit negru începu să se mişte încet. Og o zbughi pe un coridor strâmt, unde ştia că este scrisă formula magică.

         Şoimul Horus îl luă de sus şi greu pe Pali:

         - Eu, Horus, cel ce re-naşte în fiecare zi sunt cel care am grijă de oameni, nu tu, biată paiaţă multicoloră.

         - Pali, paiaţă? Vezi-ţi de lungul ciocului, bucată de granit! Mai eşti şi negru… Ha, ha, ha! Şi în acest timp trăgea cu ochiul la pasajul secret de unde Og trebuia să apară odată.

         Da, Og a revenit.

         - Ei bine, Horus, ai dreptate o întoarse Pali, tu eşti cu adevărat mare. Dă-mi voie să-ţi prezint omagiile mele! Şi apropiindu-se spăşit se urcă pe coroana lui de granit negru şi se găiniţă, apoi în viteză, se agăţă de umărul lui Og şi strigă:

         - Zboară căluţule, până nu ne mănâncă dihania.

         La ţărm, în felucă erau discuţii.

         Fetiţa Mutneferet îl certă pe Og. Se uită urât la Pali iar pe inorog nici nu-l luă în seamă, până acesta nu-şi scoase tichia fermecată.

         - Ţi-a plăcut casa şoimului, Og, întrebă fetiţa?

         - Da. E cea mai frumoasă de până acum. Mai frumoasă decât a crocodilului, răspunse Og.

         - Dar nu mai frumoasă decât a scarabeului Khepri, scăpă fetiţa Mutneferet. Şi nici ca cea a berbecilor lui Amon.

         - Care este casa scarabeului, iubita mea, se interesă viclean Stürme?

         - O veţi vedea la timpul potrivit, răspunse aceasta.

         Iar tu, Og, ar trebui să ştii că noi, cei din Theba, avem o relaţie specială cu crocodilul îmblânzit, care ne poartă noroc şi pe care-l purtăm cu noi peste tot.

         Dintr-o dată parcă feluca nu mai înainta, iar fetiţa Mutneferet era mai reală şi mai puţin vaporoasă decât până acum.

         Piticul Kilwinning luă cuvântul în apărarea lui Og şi a prietenilor săi, totodată îl întrebă pe barcagiu dacă mai este mult până la Theba.

         - După ce trecem de casa peştelui Lato, pe care micul nostru prieten       l-a aranjat ceva mai devreme, adică de oraşul Esna, Nilul ne va duce la Medinet Habu, Luxor şi Karnak, adică la Theba, răspunse barcagiul.

         - Mamă, zise Stürme, trei oraşe-ntr-unul singur, adică un megalopolis, o metropolă. Păi, tatăl tău e tare, iubita mea, dacă e şef de metropolă.

         - Da, părinţii mei sunt minunaţi, răspunse aceasta. Og se gândi că probabil chiar acum Stürme îi salvase cu vorbăria lui de răzbunarea fetiţei Mutneferet, care ar fi putut să-i înece.

         Îşi scoase de sub pelerina-i magică bagheta din lemn de alun vrăjit şi zise:

         „Frunză verde de alun,

         La răchita înverzită,

         Colea-n mijloc de deşert,

         Vezi de adu-ne ce-i bun,

         Nu mă lăsa ca să pierd,

         Iar de stricăciune şi

         De supărare,

         Apără-mă, Doamne!

         Întinse mâna stângă cu degetul arătător în sus şi zâmbi.

         - Oamenii pizmaşi sau vreun balaur nu ne pot atinge, că suntem toţi o mână de fraţi. Nu-i aşa prieteni? La întrebarea lui Og, toţi strigară că sunt cei mai buni prieteni şi că sunt puternici.

         Feluca luneca pe Nil şi nimic nu-i opri la Esna.

         - În curând vei ajunge la Theba, spuse Og. Să te lăsăm în centru? Sau să ne inviţi la o masă mare şi îmbelşugată, la o baie şi-un spălat pe dinţi, că de-o zi şi-o noapte nu ne-am mai spălat pe dinţi?!

         Fetiţa Mutneferet se îngălbeni la faţă. Aerul cald care venea dinspre deşert îi şoptea ceva la ureche.

         - Ştiţi că oamenii de pe maluri nu sunt chiar egipteni? Ei sunt în majoritate arabi, câţiva sunt creştini copţi, puţini au mai rămas din vechiul neam egiptean.

         Og şi Stürme erau însă mai interesaţi de ce ascultă fetiţa Mutneferet şi o întrebară ce-i spune vântul.

         - Ascult cântecul Coloşilor lui Memnon, fiul lui Tihon şi al Aurorei. Se aude departe şi-mi spune că ne apropiem de Theba. El povesteşte despre minunăţiile oraşului meu şi despre glorioasa lui istorie, despre falnicul Nil şi despre puterea misterioasă şi fascinantă pe care copiii Nilului o au. Dar ştiţi, celor mari nici somnul de veci nu le-a fost tihnit. Ascunşi în măruntaiele pământului său, în măreţe piramide ei au fost jefuiţi, tulburaţi de hoţi, mutaţi în toate colţurile lumii, din Europa, până-n Orient şi Americi. Lumea este plină de trupurile neamului meu, iar fiecare mare capitală se făleşte cu câte un obelisc furat din sfântul pământ al Egiptului.

         - Ce este acela un obelisc, întreabă Pali?

         - Vă voi arăta în oraşul meu. Oraşul meu pe care Homer îl alintă în Iliada, numindu-l, pentru mărimea lui „Theba cea cu 100 de porţi”. Acolo vom găsi cele două părţi ale Thebei: Luxor şi Karnak, despărţite de marele Nil. La Luxor veţi putea citi „Poemul Pentarului”, despre faimoasele expediţii militare ale celui mai puternic faraon, Ramses al II-lea. Aici erau două obeliscuri, dar unul a fost luat şi dus la Paris acum aproape 200 de ani. Aici vedem şi statuia faraoanei Nefertari şi a fiicei lui Ramses, Merit-Amon. Pe aici au venit şi romanii şi arabii, mamelucii, turcii, francezii, englezii … nemţii. Dar Luxor înseamnă chiar castru roman tradus de arabi prin El Qousour. În fapt, aici era partea de sud a Thebei.

         Theba este celebru şi recunoscut în lumea întreabă ca unul dintre cele mai bogate şi cu oamenii cei mai frumoşi.

         La nord de Nil este locul unde eu mi-am petrecut cei mai frumoşi ani, pe aleele maiestuoase, străjuite de sfincşi cu capete de berbeci şi pădurea de coloane pe care sunt lăsaţi întru nemurire toţi cei din neamul meu. Vă voi duce în Sala de festivităţi a palatului, lângă obeliscul faraoanei Hatşepsout, apoi ne vom îmbăia în lacul sacru, care vă va da toată înţelepciunea lumii, iar când amurgul va lumina vechile ziduri, părinţii mei şi cu mine vă vom duce la Scarabeul sfânt şi gigant, care vă va da fiecăruia ceea ce-i veţi cere.

         Og tu vei putea să descifrezi toate mesajele străvechi, vei ştii toate formulele magice.

         Stürme va putea cuceri orice fată, piticul Kilwinning îşi va putea recupera toată averea risipită prin veacuri, inorogul va putea să-şi însutească puterile, iar Pingu şi Pali îşi vor pune ce dorinţă vor.

         Acolo, la nord de Karnak, format şi el din trei cetăţi.

         - Dar cum conduce tatăl tău toate oraşele şi pământurile din jurul Thebei, întreabă piticul Kilwinning.

         - Cu puterea cu care l-a învestit măritul Amenhotep al II-lea, faraonul nostru şi sprijinindu-se pe toţi oamenii din cetate.

         - Gata, am ajuns spuse barcagiul. La trei kilometri veţi găsi complexul Karnak. Călătoria vă va costa 400 de baunţi.

         Piticul Kilwinning plăti cu hârtiile pe care le avea din Cairo. Copiii îşi luară la revedere de la Mohamed, cu care se sărutară pe obraz şi îşi promiseră că îşi vor scrie.

         Dromi şi inorogul ponei se lăsară încălecaţi de Og şi piticul Kilwinning, de fetiţa Mutneferet şi Stürme .

         Og şi piticul Kilwinning se distrau împărţind cocoaşa lui Dromi, în timp ce Pali se aşeza ba pe umărul unuia, ba pe al altuia. Pingu se postase de gâtul lui Dromi şi părea el însuşi un papion uriaş aşezat invers. Stürme şi fetiţa Mutneferet îl călăreau cu graţie pe inorog, mergând pe şoseaua asfaltată. Trecură prin bazarul aglomerat din centru, apoi pe lângă nişte cotigi trase de măgari în care egiptenii cărau pui şi legume.

         - Cel mai bun bumbac din lume şi cele mai gustoase cereale se fac aici în câmpia Nilului, spuse fetiţa Mutneferet.

         - Voi şti să traduc incantaţiile secrete, se bucură Og! Ştii Kilwinning, vom fi acasă diseară, iar mama ne va găti cele mai gustoase prăjituri cu migdale.

         - Sau vei simţi bagheta de alun vrăjit pe spinare, îi răspunse Pali.

         Piticul se gândea la comorile lui răspândite prin lume.

         Intrară tăcuţi o dată cu lăsarea întunericului pe poarta imensă a oraşului. Trecură printre cele două şiruri de berbeci aliniaţi pe stânga şi pe dreapta. Leandri înfloriţi şi pini verzi dădeau un miros plăcut aerului. Ajunseră lângă colosala statuie a unui faraon înarmat cu un cuţit, apoi trecură repede în curtea etiopiană a palatului.

         Alţi numeroşi berbeci şi statui de faraoni îi priveau neîncrezător. Intrară în sala hipostilă, unde faraonii erau reprezentaţi aducând ofrande. Văzură obeliscurile înălţate maiestuos spre cerul violet, pe care nici un nor nu poposea. Acestea sunt antene de comunicat cu tărâmul celălalt, gândi Og.

Ajunseră la lacul sacru. Îşi scoaseră hainele şi pe puseră la umbra palmierilor din colţul drept, apoi coborâră scările vechi de cinci mii de ani. În apele albastre se oglindeau zidurile şi palmierii şi obeliscul lui Tutmosis I. Dintr-o dată se simţiră extraordinar de inspiraţi. Pingu se bălăcea, inorogul îşi spăla conştiincios cornul norocos, Og şi Stürme se bălăceau şi ei, Dromi îşi umfla cocoaşa cu mândrie şi-şi sugea buza de jos, Pali se răsfăţa. Piticul Kilwinning şi fetiţa Mutneferet rămaseră pe mal.

Ceilalţi chiuiau, se stropeau cu apă călduţă din lacul sacru. Og o întrebă pe fetiţa Mutneferet de ce nu face baie, despre pitic ştia că nu este prea dornic de aşa ceva. Fetiţa Mutneferet îi răspunse că va face baie după ce se va întâlni cu părinţii ei. Dintr-o dată, toţi simţiră că li se face foame. Se mai jucară vreo oră în apa caldă sub deja cunoscutul şi nemaipomenitul exerciţiu de lumină şi sunet, apoi ieşiră să se zvânte sub vântul cald din deşert.

Deodată se făcu frig. Copiii şi prietenii lor clănţăneau din dinţi. Pe umărul lui Og puse mâna un bărbat înalt care purta un fel de fustă şi o perucă deasă, numai inele. La gât avea un colan din patru rânduri de zale de aur sclipitor, iar pe braţe purta câte două brăţări late de platină, la brâu i se putea ghici prăselele de alabastru ale unui cuţit, iar în picioare nu purta nimic. Tot la gât, legat cu o cureluşă din piele de cămilă mai purta două medalioane de aur încrustate cu pietre preţioase.

- Bine aţi venit în oraşul meu!

- Tati, tati, strigă fetiţa Mutnefereet. Aceştia sunt prietenii mei şi m-au ajutat să ajung acasă de la platoul marilor piramide. Pielea îi era neagră ca abanosul.

Og luă cuvântul în numele grupului său:

- Vă mulţumim că ne-aţi primit şi v-am fi recunoscători dacă, după ce ne veţi hrăni, ne veţi ajuta să ajungem acasă. Venim de departe şi părinţii noştri cred că sunt îngrijoraţi.

Senefer, primarul Thebei, le ascultă povestea, aventurile cu şoimul Horus şi şerpii cobra, cu peştii lato şi crocodilul Sobek, apoi îi duse în sala de festivităţi.

Pe mesele întinse bucate nemaipomenite aşteptau musafirii. Îmbrăcate cu rochii lungi legate la mijloc cu câte un cordon, având părul lung şi negru legat cu câte o bentiţă albă cu dungi şerpuite albastre, doamne elegante miroseau a flori de lotus şi nuferi în stânga sălii. Un harpist alb, cu părul tuns la zero şi îmbrăcat doar cu pantaloni albi spunea o poveste în colţul din dreapta, iar două dansatoare, având acoperit doar mijlocul şi părul zăngăneau brăţările mari şi cerceii la fel de mari într-un dans frenetic.

Fetiţa Mutnefereet alergă spre locul unde se aflau doamnele, iar una dintre ele care purta la gât un colier minunat din aur şi pietre preţioase o strânse la pieptul ei.

- Trebuie să fie Senetnay, prinţesa etiopiană, căsătorită cu Senefer, primarul Thebei, spuse piticul Kilwinning.

Toţi mâncară pe săturate, apoi Og îi ceru fetiţei să facă ceva, să le dezvăluie vraja de a ajunge acasă. Fetiţa îi rugă să se spele pe mâini apoi, pe o uşă secretă îi duse la statuia colosală a scarabeului magic.

Erau însoţiţi de toată curtea lui Senefer, iar vrăjitorul care purta o mască sub forma unei păsări ibis, ţinea în mână o pană de lebădă prinsă       într-o tijă subţire de papirus, le spuse că semnele sacre se învaţă doar cu sacrificii şi în timp, nu le poate deconspira atunci. Og era disperat, iar Stürme se agita de acolo până acolo.

- Cuvintele zeilor vin de la zeul Thot prin Osiris cel mărit, iar fiecare dintre acestea au puteri magice. De veţi reuşi să desluşiţi un singur cuvânt vă veţi întoarce acasă.

- Ştiu că sunt şapte sute de semne care indică fiecare un sunet sau un obiect, spuse Og. Mi-a zis asta prietenul meu Mohamed, iar tu vrăjitorul porţi masca zeului Thot, cel care dezleagă mesajele şi poartă veştile.      Ajută-mă să dezleg trei simboluri!

Fetiţa îi puse să se învârtă de trei ori în jurul scarabeului magic de la apus către răsărit şi să-şi pună fiecare câte o dorinţă. Og a recunoscut crucea numită „Ankh” ca simbolizând milionul de ani ce va să vină cu pace, fericire şi linişte.

Vrăjitorul i-a rugat să meargă acum spre lacul sacru şi să bea câte o gură de apă din fântâna uitării, dar ei doar s-au prefăcut că înghit apa.

Atunci Og a aflat că dacă spunea descântecul de la coadă spre început puteau ajunge acasă.

În timp ce încercau să aşeze descântecul în ordine inversă, Senefer, Senetnay şi fetiţa Mutnefereet îşi luară rămas bun de la ei, apoi băură câte o gură de apă. Pe loc se transformară într-un grup statuar din granit. Doar atât mai putură să facă, să se ţină de mijloc cei doi părinţi, iar pe fetiţa cârnă să o aşeze protector între ei.

Piticul Kilwinning scoase sabia lui de fier ascuţit în atelierele nibelungilor, iar inorogul îşi puse tichia magică.

Og scoase de sub pelerina lui de vrăjitor amator bagheta din lemn de alun fermecat şi spuse:

         „ Corri, corii: io gridava!

         Porri i agli gli mangionno mi,

         Porri i poli i beccomo mi,

         Sorci i orci gli succionno mi,

         Malia, malia!”

Cât ai zice barcă solară toţi se treziră în sufrageria lui Og. Bucuria lor era atât de mare şi emoţiile atât de puternice că nu-l mai slăbeau pe Og, care, cu degetul arătător de la mâna stângă ridicat în sus clamă:

- Labirintul din bibliotecă trebuie să-l descâlcim, cu cărţile bune mai tari o să fim!

Stürme era nefericit că prietena lui devenise o bucată de piatră. Piticul Kilwinning îşi descoperi toate bogăţiile neatinse. Pali se repezi în oglindă să vadă cât de frumos este şi începu să se certe singur. Pingu făcea pe Hopa – Mitică, rostogolindu-se prin casă. Inorogul ponei îşi luă la revedere şi-i rugă să nu-l uite la următoarea aventură.

- Ştii ceva Stürme, cred că pe prietena ta o poţi găsi la Muzeul de Egiptologie, spuse piticul Kilwinning.

Când îţi va fi dor de ea, poţi să dai o fugă până acolo!