Despre tăcere...

Scriu la lumina aceleași luni, care martor mi-a fost adeseori,
Iubirea nu-i o veșnică întâmplare, nici venin, nici miere de la ursitori,
Iubirea-i viata, iar viata este ca puhoiul râului umflat de primăveri,
Când dintr-un pârâiaș se face fluviu, nu-i mai ajung nici albii, repere sau poveri,
In cale nu poate sta atunci nimic iubirii, nici scoală, nici morală, nici părinti,
Te împinge spre genune sau greșeală, de ești de neam sărac sau chiar din prinți,
Te umple de visare și de forță, de amplitudini cum n-ai mai avut,
De am putea iubi întotdeauna , lumea ar fi un rai ca la-nceput,
Dar luna asta, martor lumii este și știe ea mai multe negreșit,
Chiar dacă oamenii din lună asculta bine ce n-au povestit,
Iubirea are gust de grâul copt, de macii cei fragili se înfioară,
Iar pe obrazul lumii luna plânge cu roze împletite de-o fecioara,
Pasul tău prea hotărât prin viata, devine ezitant și prihănit,
O știu toți oamenii ce nu doar în tinerețe cu sufletul și trupul au iubit,
Iubirea aceea transformata-n sete, ce te ucide oricât ai bea,
Ne seacă lacrimile în nopți terestre pe lângă visul ce nu poate sta.
I-un vis iubirea, ce nu se uită-n zori, oricât de tardiv sau de leneș te-ai trezi,
Miroase a piersici și a flori de măr, a iarbă crudă tăiată-n zori de zi,
Iubirea aceasta , nu aceea maternă, paternă, filială sau de soi,
A împins corăbiile descoperirii prin valuri 'nalte, către lumile noi,
Din ea s-au tras atâtea tragedii, atâtea neînțelegeri și omoruri,
Încât în mine criminali in serii ucid cu sârg atâtea alte doruri,
Ce ar putea războaie  a porni...