Concetăţenilor mei aburiţi, e timpul să vă treziţi!

Oraşul se înfăşura în cearceafuri de ceaţă,
(O să vină unul să spună cearşeafuri ),
Statuile vătuite cu bumbacul dimineţii clipeau,
Pe picuri de rouă ce viaţa îngheaţă,
Pe care caii de bronz o tot beau,
Treceau vălătuci peste mine norii,
Încercând să mă facă să ţin legământ,
Atinsa asta am mai jucat cu cocorii,
Când mic eram şi scurmam în pământ,
Deodată de ieri îmi e dor ca de mâine,
Ştiind că iar o să merg de clipe nesătul ,
Prin tribunele construite de ceață şi nouri
Să declam pâinea, omul şi păcatul,
O tempora, o mores!, în trap de bouri
Vin raze din Balcani şi împing văleatul
Nainte trecând peste Dunăre înaltul,
Să-mi cureţe oraşul de vată şi himere,
Să aducă prin limpezire o altă vreme,
Să plece pe pustie această ruină durere,
Ce-l cuprinse în mreje şi-l mângâie-n fiere,
Spunându-i poveşti de adormit Mitzura,
Ducea-v-aţi cu ceaţa şi norii de-a dura!

Aleiul giurgiuvenilor

In Aleiul plin de patimi, de râs și de amintiri,
Unde teii iar se scutur pe trecutele iubiri,
Unde stejarii înalți țin pe ram un cer cu stele,
Acolo eram prea tineri, crescând dorurile grele.

Lângă tâmpla de Luceafăr mereu tânăr, mereu viu,
Învățam sa mor odată când hlamidele te știu,
Când din stele faci cadouri, iar din vise infinit,
O priveam pe lângă nouri și o sărutam smintit.

Pe o banca șubrezită sau sub ramura de brad
O țineam de umeri, dragă, iar ea ma ținea tot drag
Şi-i cântam si-i spuneam bancuri, ii spuneam filosofii,
Doar în ochi să mi se uite, doar în inimă s-o știi.

Trecea noaptea fără rouă, noi vorbeam ca doi nebuni,
Câte-n lună și în stele, câte-n cărți, câte-n străbuni,
Mergeam și mergeam într-una, peripatetic amor,
O îmbrățișam în suflet, mă lăsa sa-mi fie dor.

Pe aleea cu eroii cărților de amintiri, eu ii declamam
Ea îmi cântărea preaplinul şi spunea ca o mințeam,
Nu-mi cerea sa cad din stele, Eliade si Cioran,
Ma lăsa sa fiu poetul visului aerian.

Si apoi, în centrul sacru, lângă Turnul ruinat
O iubeam ca un bezmetic, tot cu sufletul curat
Si mergeam, mergeam întruna spre cetatea de sub lună,
Ii spuneam ce cred din viaţă și făceam din doua una.

a fi şi a nu fi

Distanţa dintre a fi şi a nu fi
Nu este nici măcar de o zi,
este de-o clipă, de-un minut cel mai mult,
Distanţa dintre fericire şi deznădejde
Este la un cot de deşte,
Nimic necăpătând mai mult sens
decât surâsul tău în Univers,
Distanţa dintre noi şi noi
Rămâne-n nori, rămâne-n ploi,
Distanţa dintre ieri şi azi,
De nouă ori pe zile cazi,
Distanţa dintre azi şi ieri
Răscoaptă stă în primăveri,
ademenind ziceri în vis,
Pe gândul tău cel neatins!

de Ionel Muscalu

Când... aştept primăvara

Când vei deschide petalele, eu am să te întâmpin cu Coțofana hoaţă,
Am să-l las pe Rossini să-ţi prade auzul cu talgere divine,
Când ai să îmi vorbeşti despre grijă, eu am să-ţi dedic Forţa destinului,
Verdi să fortifice plasticul efect al viorilor coapselor tale sub luna una,
Până dincolo de nesaţul şlefuirii tulburătoare, ca şi infinitul
Ochilor tăi atât de obosiţi acum de melancolica înnodată luciditate,
Când ai să-mi vorbeşti de fericire, are să mi se turbure fruntea,
Fiindcă fericirea mea eşti tu, iar tu ştii alte fericiri, uneori necunoscute,
Când ai să-mi vorbeşti despre iubire, am să-ţi amintesc de toată ura,
De toată deznădejdea, de toată regăsita pierdere a măreţiei bântuite,
Dar înainte de a deschide buzele am să le pecetluiesc cu acelaşi sărut
Tăcut şi caligrafiat din virgule cu care am înecat oglinzile în mare,
Când ai să-mi vorbeşti despre măreţie, am să-mi astup ochii cu cerneală,
Am să-mi declin anagrama împăcată cu sine însuşi a cerului înalt,
Am să te pictez în cenuşa zării şi am să te spăl cu zăpadă neîncepută,
Fiindcă tu nu ştii, dar eu ştiu că fericirea, iubirea şi măreţia sunt una!
Însă tu ştii că renaşterea aceasta este şi iubire şi frumuseţe şi gingăşie!

Reţetă

Nu m-am gândit niciodată să scriu pentru tine,
Trufaş nesătul, ce vrei hălci şi nu pâine,
Nu m-am gândit să-ţi dau un cuvânt,
Din el să faci armă, să ucizi în curând,
speranţe şi vise şi destine de om,
N-am să scriu niciodată la ordin, pardon!
Am scris măr, am scris aer, am scris diamant,
Am pus apă-n fântâni şi scări spre înalt,
am lăsat deoparte sămânţa de dor,
adumbrind lângă brazi acest mic izvor,
Ce şuvoaie îşi varsă, când de sete e plin,
Am umplut de furtună cerul cald şi senin,
L-am făcut mângâiere şi buruiană de leac,
L-am dus pe cărări de istorie, dac,
Broaştelor verzi din valpurgice nopţi nu l-am lăsat,
N-am făcut musculiţe pe cerul de peste Ararat,
Arătare şi strigă şi verdele grâu,
Lângă Sfântul Andrei şi-n peşteră râu.
Dar nu m-am gândit nicidată să te fac să înţelegi,
Că în inima ta cresc puroiuri şi negi,
Te du deci la popă, să te dezlege urgent
Şi-n hălcile-ţi grase, devii penitent,
Apoi, mai citeşte uşor, încă odată, acum coerent!

Gânduri

Poezia este o idee despre refacerea lumii,
Lumea este un poem desăvârşit al lui Dumnezeu,
Omul este rima perfectă în ritm alexandrin,
Fiindcă prin el arde Duhul divin.

Peisaj casnic cu cormorani populari

Cormoranii stau pe stâncă la uscat,
Parcă-s păsări de-mpuşcat,
Dar nu sunt nici de-mpăiat,
Ci sunt buni doar de văzut,
De văzut şi de ştiut,
Că vânează peştele,
Ca mândra izvoarele,
Numai cu sprâncenele,
Când m-apucă boalele,
Când mă vreau şi eu satrap,
ea m-ademeneşte-n pat
Şi mă scoate din furtună
C-un sărut şi-o vorbă bună,
De mi se duc clipele
Odată cu stelele,
Că-mi aduce ea izvoare
Din lumini necălătoare,
Ce mă legă din picioare
Doar strunind din cingătoare.
Cormorani de adâncime,
Sta-v-ar stânca aia bine,
Să mă ţină şi pe mine
Visele în amorţire,
Orele în stăpânire...
Şi mândruţa din privire.

Cafeaua

Beau o cafea în miezul nopţii dus
La tensiune-n ceafă din nou sunt predispus,
Mă lepăd de april, de mai, de piei,
De argint, de aur şi de ochii tăi.

Dovada minţii mele risipind,
O las să închine suliţe arzând,
Din silex să-mi lucreze tastatura,
De vulture să îmi coclească gura.

Se aud prin noapte crengile dansând
Sub trufaşa furtună ce-n orând,
Sfincşi leneşi, sacrii, îmi zvârcolesc făptura,
Cu vipere prin muşchi îmi desfată natura.

E cirumstanţial pastel în sufletul înserat,
Când mă gândesc la tine, iar tu nu te-ai culcat,
În lumea care-mi vinde cafeaua ce ieri o culegeau
Prin lume indigenii cu tigrii când dansau.

Acum ştiu bine ploaia şi dansul lor din sânge,
E cel ce mă frământă, e cel ce-mi vine a frânge,
Balsam de orizonturi şi ochi deschis spre tine,
Frumoasa mea de lavă, cafea ce-mi fierbi în vine.

Naufragiu

Iubito, e ziuă şi barca-i în port,
Răsare din mare al cerului sort,
Ia-ţi câteva haine şi-o sticlă de apă,
Plecăm spre primejdii ce ne aşteaptă.

Nu-ţi fie frică de soartă, o ştim amândoi,
Noi ne facem viaţa,  nu viaţa pe noi!
Ne găsim lângă docuri, în lume să fim
Din vise ştiute, ale cerului ştim.

Să-i batem la porţi vieţii dinspre mare,
Să nu tragem sorţii la disperare.
Să ne aducem şi-o carte, un pumnal şi otravă,
S-avem pace în parte prin lumea gângavă.

Mai devreme decât răsăritul, tu să fugi de acasă,
Să nu stai să aştepţi, să te faci frumoasă,
Tu ţii frumuseţea în mâini, în ochi şi la piept,
Deci spre soare răsare să ţii drumul cel drept!

Să te speli doar cu roua din rozele tale,
Să alergi pe stâncile ce îţi taie a ta cale,
Să râzi nebuneşte, căci zorii te răsfaţă,
Ne vedem deci în portul ce ne ţine în viaţă.

Vom naviga mai departe prin stele şi cer,
Pe insule de jasp şi cratere de fier,
Ne vom bate inele din mari nestemate
Şi o să avem o viaţă de multe carate.

Căci viaţa comună şi oamenii de lângă noi,
Ne duc corabia spre abis şi noroi,
Unde stele de mare se hrănesc cu cadavre,
Iar oameni puternici se transformă-n epave.

Hai, vino, odată, soarele-i sus,
Marinarii-s în larg, iar velele nu-s,
Barca aşteaptă legată la ţărm,
Vino, să navigăm în ţinutul meu, OM!

Dimineața

Dimineața ochii tăi au culoarea răsăritului,
Niciodată la aceeaşi oră,
Niciodată la fel,
Uneori au culoarea dansului norilor
Cu care ai putea cuceri lumea,
Doar puterea vântului de iarnă
Oprindu-te,
Fantasmă a formei norilor,
Ce-şi schimbă forma şi culoarea
Indiferent de anotimp,
Dar doar până când ninge,
Căci atunci forma pură a formei
Nu mai are culoare decât de frunze coapte.

Fluturele panteră

Ce mai faci, pupilă a macilor,
Mai ai buzele roşii şi pletele în vânt,
Te mai joci prin grâne, căutând un orând,
Te mai înalţi în răsărit, ca un aprins chibrit,
Lăsându-mă pe mine să ard în zenit,
În cea mai profundă fiinţă a mea,
Acolo unde cerul s-ar surpa,
Unde nici lacuri, nici peşti, nici stele,
Nici valuri nu bat mai tare decât cordul,
Lăsând să se vadă în ochi dezacordul,
Triumfător ca un genunchi scăpat de sub fustă,
Muşcată de şapte raze mai eşti,
Când mă priveşti de la fereşti,
Ce ar trebui să rămână închise,
Altfel izbucnind stele aprinse
În cerurile îngheţate din pădurea carbonizată,
Unde te priveam ca pe o muză dansantă,
Ţurţurii de smalţ râdeau sub luna nebună,
Iar dinţii lupilor clănţăneau de frig o lună?
N-am mai auzit nimic despre tine, ci doar de fluturi,
Uneori de pantere efemere, de polen pe care-l scuturi,
Când aţâţi în licurici dorinţi plutitoare!
Să vii într-o zi mai aproape de soare,
Să te privesc din calda ninsoare,
Să mi se moaie iarăşi muşcătura,
Să triumfe inima, nu raţiunea,
Viperele din meteoriţi
Să nu mai aţâţe din ochii dorinţi,
Să stârnească doar o purtare stelară,
Chiar de te doare în spleen şi plictiseală!
Ce mai faci pupilă a rozelor,
Mai ai plumbi în ţepi şi otravă sub petale,
Mai răneşti fixitatea-mi cu genele pale?
Aidoma inorogilor morţi pe sân de fecioară,
Asemeni şi eu mă simt, domnişoară!

de Ionel Muscalu

Tu

Tu eşti corabie şi cer şi mare,
Eu sunt un punct căzut din desperare,
Tu eşti lumină din apus şi răsărit,
Eu sunt un simplu verb rănit.
Tu eşti căldură, hrană şi detaliu,
Eu doar un uliu rupt din cer vitraliu,
Tu eşti acelaşi blând zefir călduţ,
Eu sunt un gând deloc drăguţ.
Tu eşti piatră, nisip şi mal în apus,
Eu sunt doar val cu val, retras nespus,
Tu eşti aceeaşi, dincolo de lume,
Eu îţi tot caut pentru fire nume.
Tu eşti şi umbra stâncii prinsă-n mal,
Eu sunt o barcă repezită peste val,
Tu eşti ceea ce crezi, ceea ce vrei,
Eu sunt lumina plânsă-n ochii tăi.
Tu eşti clepsidră, familie, neam şi amă,
Eu sunt o perlă închisă ce te cheamă,
Tu eşti virtute, floare şi liberă dorinţă,
Eu sunt un spaţiu amplu pentru năzuinţă.
Tu eşti un gust cum n-a mai fost,
Eu sunt prea-plin de gânduri fără rost,
Aici eşti tu, aici sunt eu, mândru de-a fi,
Căci, limpede, sunt verbul a iubi!

Baiu Vântului

Chestiunea ecoului înaintat în viaţă era ca seara în acea dimineaţă,
Când lumea se-nvârtea după legume şi cei din prima erau nişte urme,
Fiindcă lăsau în urmă doar miros de drum, de praf şi uneori de prune,
Zăpezi şi geruri nu erau de ajuns, să le cuprindă hoitul nepătruns,
De ţintirimuri şi morminte frumuşel şi Iorgovan cel tuns,flutur prea-dus,
Căci viermii vremii lucrau încă prin creier, iar drogul iepurelui șchiop
Lăsa în urmă samă şi noroc, izbindu-se cam huluştiuc obroc,
Boţit prea rău de vremi, dar şi de oameni, căzut fiind, el îngerul vedea
Căci cine răbdătorului dă caier şi cine prădătorului îi poate rezista,
Acum când sufletul fără de aripi, lipea pământ pe orice bordeie
În care sumanul părăsit de pe holteie îl îmbrăca orişicare femeie,
Ba uneori şi curvele strigau că păsările-s ale lor fârtaţi care pătau
De pe-a pământului flămânzi  nefraţi doar un fleştur ce-l roboteau,
Deşi cu nicio piatră nu izbeau oglinda întrebărilor ce aşteptau
Să le distrugă cuibul şi mormântul, pe acolo pe unde lipsea vântul,
Ba limpezind a libertate dragoni şi flăcări, vulpea şi cuvântul,
Izbeau cu lumea şi  îndrăzneau prea-multul doar aşa de fructe şi idei,
La urmă se întâmpla după voinţa acelui vechi şi tânăr ucenic,
Ce ar fi râs  cu clocote carboave, morţiş rănind cu pârâit,
Odoarele cam grase şi bolnave, aprinse-n focul mic cu văierit,
Rămâne atunci un jar mizer în urmă, dar când zăpada săvârșeşte tot,
Pepelea să fii şi nu poţi să afli mânia, scârba şi amărăciunea ce avea în bot
Răposatul căruia i se va lua cartea, creiţarii, mârcul, ogoitul şi-nţărcarea
Pînă ce lumea irugă făcea, ca să-i huluştească crucea  şi marea....
Ce aştepta! Să bea şi romul , să rupă fuga legaţi Joian sadea,
Că acolo umbra marilor boi, ce umblau mai mult unul decât doi,
Se limpezise dincolo de vreme din teii sfârtecaţi lângă gunoi,
Căci al lor număr cine-l înţelege în aceste vremuri vitrege
Când ho, hoo, hooo ei nu  aud  într-una de cuvântul lege!
Dar cerecevele la fereşti el ştie că sunt şi-o să  sară
Ca prostul din becisnicii pe afară...