marți, mai 26, 2015

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu





 Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează atenţia cititorului.
Poetul se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat ulterior cu tovarăşii lui de joacă:
„la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi/ De ruşine că au îmbătrânit” (În loc de evidență).
Cei mai mulţi au murit de ruşine că au îmbătrânit... iată o presupunere emoţionantă, pe care numai un poet putea s-o facă. Ionel Muscalu vede ceea ce nu văd oamenii obişnuiţi. El contrazice prejudecăţile curente, bazându-se pe un elan care reinventează existenţa. Iată cum începe un poem intitulat Dragostea nu există:
„Te iubesc chiar dacă dragostea nu există!”
Un adevărat poet sfidează evidenţa, instaurează adevăruri axiomatice în locul argumentaţiilor cinice. Este exact ceea ce face Ionel Muscalu, purtat de un entuziasm înnăscut, necircumstanţial, de o bucurie de a trăi care transformă viaţa de fiecare zi într-o sărbătoare.
Dragostea, în poezia lui, nu are nevoie de o recuzită fastuoasă. Darurile pe care şi le fac îndrăgostiţii, insignifiante din punctul de vedere al oamenilor cu spirit practic, deţin, în viziunea poetului, o valoare imensă:
„Mai ştii picătura aceea de apă?/ A fost primul diamant pe care ţi l-am dăruit,/ Tu mi-ai răspuns cu o zbatere de aripi de fluturi,/ Mi-ai dat un flutur de gene pe obraz,/ apoi, un sărut şi mi-ai căutat mult,/ Aproape un an, un trifoi cu patru foi,/ Nu te-ai lăsat până nu l-ai găsit” (Mai știi).
Starea de spirit a poetului, indiferent de vârsta la care şi-a scris fiecare poem, este tinereţea. Adolescenţii văzuţi în imaginaţie de Nichita Stănescu învaţă mersul pe apă în picioare. Adolescenţii lui Ionel Muscalu se dezbracă de fluturi pentru a călca, puri, pe nisip:
Doamne, ce tineri eram atunci,/ Cât de dornici de viaţă,/ Cât de mult plonjam în fiecare zi,/ Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,/ Nu conta că era dimineață, zi sau seara,/ Nici noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,/ Ca să călcăm puri pe nisipul lins de valuri”. (Caruselul de fluturi).
Într-o antologie a poeziei care slăveşte tinereţea ar trebui să figureze, neapărat, şi Ionel Muscalu, care a eternizat în versuri inspirate această vârstă.
Remarcabilă este şi inventivitatea acestui autor. Îţi vine să crezi despre el că se află în posesia unui corn al abundenţei imagistice. Altceva! Mereu altceva!, aceasta pare să fie deviza sa ori de câte ori se angajează în aventura scrisului. Merge şi el pe urmele lui Ilarie Voronca, poreclit în epocă „miliardarul de imagini”. Ionel Muscalu tinde să devină şi el un miliardar de imagini (invulnerabil faţă de DNA!):
Vilegiaturiștii culegeau fructe de pădure cu urşi cu tot”, „Stau singur în patul din camera cuşcă,/ Fereastra-i închisă şi patul mă muşcă”, „Oraşul se înfăşura în cearceafuri de ceaţă”, „Cormoranii stau pe stâncă la uscat,/ Parcă-s păsări de-mpuşcat”, „Sunt navetist în propria mea viaţă,/ Alerg spre soare în fiecare dimineaţă” etc.
Dacă cineva mi-ar cere să aleg un singur poem din această carte, m-aş opri asupra celui intitulat Descântec contemporaneizat. Enumerarea ingredientelor care trebuie combinate conform unui ritual vrăjitoresc încântă (nu descântă!) prin farmecul său literar:
„un picior de iepure şchiop,/ scăpat de vânzare la iarmaroc,/ o digitaţie profilată, dar nedescoperită,/un clopoţel de argint din apă rânduită,/ părul de pe coada vulpii de urs jumulită,/ puloverul tău cu şnur, dezbrăcat canonic,/ botul pe care îl faci, de ornitorinc,/ şi licori din flori de la ursitori-un pic,/ apoi se dă un ptiuuu! pe angoasa întoarsă/ cât spaima cea trasă din teama de-acasă,/ ca să se ducă frigul pe pustie,/ dincolo de soarele muls în apus de la tichie,/ de-o fată nurlie, frumoasă, candrie”. etc.
Poemul, admirabil tradus în engleză de Monica Rodica Muscalu, are toate şansele să atragă atenţia unor cititori străini asupra acestui poet original (uneori excentric), insuficient cunoscut deocamdată de iubitorii de poezie de la noi.

Alex. Ştefănescu




2 comentarii:

Ioana Gînju spunea...

Felicitari Poetului! O mare bucurie sa il citesc pe domnul Alex Stefanescu. Interesanta si bogata intalnire.

ionelmuscalu spunea...

Poetul spune un mare si bucuros Multumesc!Sper sa va simtiti bine pe prin lumea aceasta a imaginilor mele, în care alex. Stefanescu ma deconspira ca miliardar!

De ai putea

Să ții cu tine sufletul aproape, Să-l bucuri cu pădure și cu ape, Cu flori să îl dezmierzi în orice vis Și-n inimă să-ți faci un paradis....