Așadar, despre Eminescu ... de Ionel Muscalu

Salut sălașul unde aspru ger o fi fost când s-a născut,
era pe când cu geru'n suflet deveneai prea bine cunoscut,
căci de Gerar se cunoștea tăria, iar mintea ți se limpezea,
de lebede și nuferi galbeni sau albaștri, nici că se pomenea,
iar zălogitele păduri, nevrăjmășești în vremea aceea,
chemă un căminar cucernic și pe Raluca sa, femeia,
el, Gheorghe, ca și sfânt războinic, atâți copii te-ai fi jurat,
că poate să țină în Lume un chemat, vreun fiu de Împărat,
căci nu era nici proletar, nici vreun sărac, ci căminar amurgit
să lase din privirea formalistă spre glasul cunoștinței adâncit
acei bărbați ce bine, dar nu lesne s-au clădit.


Salut zăpezile caline, ce dorurile i-au dospit,
punând atâta alb în pâine, că înger sigur l-a ursit,
așa că firea lui sprințară, de actor și bun poet, de neam,
eu voi tot spune lumii întregi, îl și iubesc, îl și declam!
Voind și pace și iubire, când trecător, când fără soț,
el legământ avea cu tine, român de astăzi și de toți,
căci urâciunea pustiirii prin jertfă tremurat a dus,
iubind o sfântă națiune, iubind tăcut și pe Iisus,
jertfindu-se , popor nebun, o lume ca să biruiască,
luptându-se cu cefe late, cu bulbucații ochi de broască,
sfidând o limbă de hotar, el s-a trecut în calendar.

Salut pe vestitorii săi, ca ghiocei necunoscuți, umbriți
de zburdalincul vers ce a leșie pare spus, răniți
de alb, ca de minciună, sfărmați de izvoare adânci,
să fie prefăcuți în huma sălciilor din biruitele porunci,
căci umerii săi nu se plecară sub a firelor normale legi,
lăsând în urmă sfântă iubire, de cauți să le înțelegi,
era atâta prăbușire și mântuire și balsam și crini frumoși
și cu osebire pentru o țară glorioasă, stâncă în vecie,
Doamne fă să fie bucurie, suflet românesc, vis de vitejie
oricând mândrie pe al său singur dor, lăsat de pe Giurgiu
la mal pribegie, căci la Dunăre nu a fost simplu iaurgiu...
ci, cum spune Talianu, suflet, argint viu.
Salut prin cetate pe cei ce mai cred în jertfa supremă
în suflet de aed, chiar în pribegie, chiar în anatemă,
pentru o închinare înaintea Sa, Patriei română,
Limba românească, spiritului liber și nu cel de turmă,
fiindcă timpul crește chiar în urma mea, dar în fața lui,
zâmbind la Luceferi, nicidecând a sa sau chiar regelui,
fiindcă inspirația nu se dă oricui, nici măcar cinstea și lauda sa,
nu se dau oricui, vindecând lumea.
Iar pe unii rana și belșugu' ades, îi vindecă rana celui neînțeles,
lăsând praf pe zodii, Eminescu umblă fără treabă în Peleșul-abces,
rai sau iad zdrobește, cerne lumea bună și ne împlinește!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Afară

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)