Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

 Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează atenţia cititorului.

Poetul se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat ulterior cu tovarăşii lui de joacă:

„la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi/ De ruşine că au îmbătrânit” (În loc de evidență).

Cei mai mulţi au murit de ruşine că au îmbătrânit... iată o presupunere emoţionantă, pe care numai un poet putea s-o facă. Ionel Muscalu vede ceea ce nu văd oamenii obişnuiţi. El contrazice prejudecăţile curente, bazându-se pe un elan care reinventează existenţa. Iată cum începe un poem intitulat Dragostea nu există:

„Te iubesc chiar dacă dragostea nu există!”

Un adevărat poet sfidează evidenţa, instaurează adevăruri axiomatice în locul argumentaţiilor cinice. Este exact ceea ce face Ionel Muscalu, purtat de un entuziasm înnăscut, necircumstanţial, de o bucurie de a trăi care transformă viaţa de fiecare zi într-o sărbătoare.

Dragostea, în poezia lui, nu are nevoie de o recuzită fastuoasă. Darurile pe care şi le fac îndrăgostiţii, insignifiante din punctul de vedere al oamenilor cu spirit practic, deţin, în viziunea poetului, o valoare imensă:

„Mai ştii picătura aceea de apă?/ A fost primul diamant pe care ţi l-am dăruit,/ Tu mi-ai răspuns cu o zbatere de aripi de fluturi,/ Mi-ai dat un flutur de gene pe obraz,/ apoi, un sărut şi mi-ai căutat mult,/ Aproape un an, un trifoi cu patru foi,/ Nu te-ai lăsat până nu l-ai găsit” (Mai știi).

Starea de spirit a poetului, indiferent de vârsta la care şi-a scris fiecare poem, este tinereţea. Adolescenţii văzuţi în imaginaţie de Nichita Stănescu învaţă mersul pe apă în picioare. Adolescenţii lui Ionel Muscalu se dezbracă de fluturi pentru a călca, puri, pe nisip:

„Doamne, ce tineri eram atunci,/ Cât de dornici de viaţă,/ Cât de mult plonjam în fiecare zi,/ Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,/ Nu conta că era dimineață, zi sau seara,/ Nici noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,/ Ca să călcăm puri pe nisipul lins de valuri”. (Caruselul de fluturi).

Într-o antologie a poeziei care slăveşte tinereţea ar trebui să figureze, neapărat, şi Ionel Muscalu, care a eternizat în versuri inspirate această vârstă.

Remarcabilă este şi inventivitatea acestui autor. Îţi vine să crezi despre el că se află în posesia unui corn al abundenţei imagistice. Altceva! Mereu altceva!, aceasta pare să fie deviza sa ori de câte ori se angajează în aventura scrisului. Merge şi el pe urmele lui Ilarie Voronca, poreclit în epocă „miliardarul de imagini”. Ionel Muscalu tinde să devină şi el un miliardar de imagini (invulnerabil faţă de DNA!):

„Vilegiaturiștii culegeau fructe de pădure cu urşi cu tot”, „Stau singur în patul din camera cuşcă,/ Fereastra-i închisă şi patul mă muşcă”, „Oraşul se înfăşura în cearceafuri de ceaţă”, „Cormoranii stau pe stâncă la uscat,/ Parcă-s păsări de-mpuşcat”, „Sunt navetist în propria mea viaţă,/ Alerg spre soare în fiecare dimineaţă” etc.

Dacă cineva mi-ar cere să aleg un singur poem din această carte, m-aş opri asupra celui intitulat Descântec contemporaneizat. Enumerarea ingredientelor care trebuie combinate conform unui ritual vrăjitoresc încântă (nu descântă!) prin farmecul său literar:

„un picior de iepure şchiop,/ scăpat de vânzare la iarmaroc,/ o digitaţie profilată, dar nedescoperită,/un clopoţel de argint din apă rânduită,/ părul de pe coada vulpii de urs jumulită,/ puloverul tău cu şnur, dezbrăcat canonic,/ botul pe care îl faci, de ornitorinc,/ şi licori din flori de la ursitori-un pic,/ apoi se dă un ptiuuu! pe angoasa întoarsă/ cât spaima cea trasă din teama de-acasă,/ ca să se ducă frigul pe pustie,/ dincolo de soarele muls în apus de la tichie,/ de-o fată nurlie, frumoasă, candrie”. etc.

Poemul, admirabil tradus în engleză de Monica Rodica Muscalu, are toate şansele să atragă atenţia unor cititori străini asupra acestui poet original (uneori excentric), insuficient cunoscut deocamdată de iubitorii de poezie de la noi.

Alex. Ştefănescu

Durerea macului zdrobit de ierbicid

Şi atunci când România îşi bate joc
De oameni, de lumină şi noroc,
Atunci când macii-s maziliţi pe şanţ
Induc în lava nemuririi făr-un sfanţ,
Eu sângerez cu macii prin ctitorii,
Cînd cântec, inimi, frunţi , prigorii
Rămân să dea durerii vieţii cald
Aceeaşi flacară de rubin şi smaragd!
Eu ştiu că îi iubesc, că sunt din sânge!
Dar dacă primăvara sânge ninge,
Smaraldul vieţii îţi dă încă odată
Iubirea caldă şi iubirea toată!
Culcă-te, tu, pe-o funie de ramuri ca de maci
Cu Lethea peticelor, colţi de zări şi raci,
Femei prea albe să-ţi şoptească roşii
O umbră şerpuită prefăcând jindoşii,
Dar mai încolo dacă-ţi smulg flăcăi şi ilene,
Fă, Românie, nu ne face semne!
Rămâi cu proştii tăi şi cu blesteme,
Că nici prea proşti nu suntem, să ne fie lene!

Poiana Narciselor

Sunt albe, pure, rochii de mirese,
Zâmbind luminii, flori de împărătese,
Chiar sunt firave luate  câte una,
Însă-n poiană ai uitat minciuna.

Zâmbeşti şi viaţa îţi pare că zâmbeşte,
Te porţi firesc, deşi o toamnă creşte
În lujerul plăpând şi verde pur,
Ca ireal panaş ce te-nconjur.

Cu ochii mari la marmura asta albă,
Mă tot gândesc statui să îţi fac salbă,
Dar nu de flori, căci de le rupi, mor,
Ci din gândul ăla pur, nestrigător.

Pisanie de raze, secunde, fulgi de nea,
Polen purtat prin zori de aripa cea grea,
Trudită, ca şi viaţa, dar stâncă zărzărie
Din marea vieţii moartă, pe toţi ca să ne-nvie.

Umbra şi oglinda-Poem la ziua mea

Ajungi la patruzeci şi unu

de ani
Şi , în loc să te întrebi ce ai adunat,
Tu te întrebi ce arhitectură o fi avut grădina Paradisului,
Pe unde s-o fi cultivat leuşteanul
Şi dacă era o livadă sau o grădină englezească,
Dacă era îmbrăţişată de râuri
Şi dacă avea cascade,
Dacă Cerul se oglindea în vreun lac
Şi dacă în lacul acela Adam
Îl vedea pe Dumnezeu,
De câte ori făcuseră baie adam cu Eva
Înainte de a se vedea,
De a trece de copilăria ochiului
Şi de a se maturiza în adolescenţa rebelă,
Căci nesfârşitul apus răsărise deja
În mintea lor de la prima rază înmugurită,
Câtă remuşcare o fi fost în contemplaţie,
Nu în geniu, ci în înfrigurata şi fierbintea lipsă de imaginaţie,
Adam trăitorul cel fără de imbolduri, virtute a prudenţei,
Lipsit de dragoste, deci neeeroic,
Căci ce inspiraţie poţi să ai într-o inimă oarbă?
Fără o bunică, fără o mamă,
Fără un frate Cain, fără un frate Iosif,
El, cel dintâi sinistrat în tagma hotărârii,
Gâdilându-şi simțurile cu apropierea îngerilor,
Cu neștiința morții, fără stereotipuri,
El însuși luminat de asemănarea aproape perfectă cu Dumnezeu,
Având ca soaţă primul parvenit al lumii, un poet practic
cu ajutorul coastei lui, al hazardului şi al netulburării ei,
Eva cea vocativă şi netemătoare de şarpe,
Puternică, fiindcă şi atunci pentru ea nu conta decât maternitatea sa,
Egală în creaţie umană, relaxată, conştiincioasă, silită de împrejurări,
aruncând vina pe ele, neînsemnând seninul, ci dinamica.
Cum or fi păşit ei unul spre altul sub bucuria marelui necaz
Pe sub o boltă de orhidee, de viţă de vie, de flori de portocal sau leandru,
Ea gata să se sacrifice, el gata să se abandoneze,
Anexând , egoist, vina tuturor urmaşilor,
Cu incredibila încercare de a dispera după infinita ei candoare,
Decât după desăvârşitul infinit al Fiinţei,
Căci ea îi spunea că el va crea unul asemenea lui,
Încât mânia Lui picta stânci, vulcani, dezamăgiri şi aride peisaje,
Pe care ea le adapta singurătăţii lui,
Ea, cel mai bun interpret al neantului,
Punând ordine în agresiva lume animală doar cu braţul lui,
Prin naşterea unor prunci ai frământării şi îndepărtării,
Umbră şi oglindă însoţitoare în soarele pârjolitor din lumea mare.

Poem fără final

Pe zidul acela urcam Infinitul,
Căci tu într-o mână o lacrimă aveai,
Stăteam lângă tine, privind aurore,
Şi vorbele goale pe loc le spărgeai.

Mai jos, pe trotuarul de piatră din lavă,
Cârpacii de zodii dădeau în ghioc,
Eu stam lângă tine, mâncând o agavă,
Iar ei îmi vindeau destinu' -n  talcioc.

Baloane de azi, un şir nesfârşit, arhaice iluzii,
Căci cine ca mine suporta  din poezii perfuzii?
Tu nu le-ai dorit, doar eu, mobilând corvoada cu cărţi,
Trăgeam unanim risipiri  transpuse între sorţi.


La moara inspiraţiei, muzele băteau daracul,
Rotind lâna mieilor morţi pe pitacul
Lui liber în viaţă, creativ şi modest,
Să spun doar un lucru: Sincer, lume, te iubesc!

Dar cartea aceea voi nu aţi cules, iar focul tot arde,
Va arde haine şi fapte, vor rămâne fără cititorii cei uşori,
Ba fără urmaşi, fără clipe cu nişte ascultători,
Eu voi scrie iar cartea, dar voi nu veţi fi în nicio parte.

Pe zidul acela suie astăzi cuvinte, temeţi-vă deci,
Că vi se vor deschide destinele aminte, cam seci,
Dar spusa e spusă, iar voi, dregătorii arşi la auz,
Veţi merge pe drumuri cu gropi, nămol  şi moluz!

Finalul îl scrieţi, tăcând fiecare, căci, slobod, poetul
Merinde mai are...
Şi ea îşi doreşte să urce spre soare,
Căci infinitul ni-l clădim fiecare!

Salutări!

Cel mai frumos poem nu l-am scris până acum,
Iubita mea, sângele meu, iubita mea fum,
Ştim amândoi asta, am avut ocazii şi m-am descurcat bine,
Iubita mea, gândul meu, iubita mea mâine,
Tocmai de aceea oamenii mă uită mereu,
Iubita mea, setea mea, aerul meu,
Fiindcă eu am trăit pentru tine, lăsându-i pe ei,
Iubita mea, apa mea, iubită de zei,
Aş fi putut să-ţi fac palat, să lupt cu pumnii mei,
Iubita mea, cerul meu, ochii mei,
Dar am umblat să aduc orând în sud,
Iubita mea, limfa mea, unicul gând,
Am căutat să-ţi stric palate, pe care alţii le-au promis,
Iubita mea, steaua mea, unicul vis,
Te-ai logodit cu ploi şi trenuri,
Iubita mea, inima mea, iubită cutremur,
Acum te las, iubită-n veci
De-un rai al sângelui, nu pleci,
Iubita mea, de azi înainte
Eşti gândul meu cel mai cuminte,
Am să încerc un alt poem,
Iubita mea am să te chem
Pe loc peren!

Senin

Atât senin nu există niciunde,
Căci cerul lacrimile şi le ascunde
În scoici ce se transformă în nisip
La infinit, la infinit!

Pe perle celeste tu te întinzi, iubito,
Atunci când lumea-ţi pare de coşmar
Şi vrei să tragi în piele soarele, vrăjito,
Cleştar, cleştar.

Eşti ama sufletului meu de aventurier,
Oceanic cauţi cheia inimii stingher,
Nu te opreşti din căutat nicicând,
E legământ, e legământ.

Atât senin e limpede şi-i bine,
Tu eşti seninul din clipele senine,
O tot repet ca marea ce transformă
O nouă formă, o nouă formă.

La patru scoici şi-un val calin,
Zâmbim la fel, mă simt copil,
Tu ştii că ieri e prea demult
La mine-n gând, la mine-n gând!

În scoici ce se transformă în nisip,
Atunci când lumea-ţi pare de coşmar,
Nu te opreşti din căutat cu niciun chip,
La infinit, la infinit!

Calul sur

Spiritul meu alerga călare pe un cal sur,
Vedeam pământul cum se micşora în coama sa,
De departe vedeam vămile văzduhului deschizându-se,
Vedeam Luna şi Soarele  la aceeaşi masă,
Doar că Luna avea rochie de mireasă
Şi, firesc, îi lua faţa mirelui,
Nu ştiu să vă spui dacă era chiar a Soarelui,
Dar era cumva o eclipsă, un soi de lumină lipsă,
Chiar în ziua de echinox, când fuge de acasă câinele mops,
Tu erai o piatră, o steie,
Fiindcă stei nu este femeie,
Dar pe tine te vedeam mai aproape, spre frunte, spre genune,
Unde ecoul nu are nume, pentru că e doar o minune,
Acolo unde tu faci cu privirea să mi se dezgheţe sufletul în şuvoaie de ape,
De se rup stalagmitele de păcate, topind calcarele în şoapte,
Mamă!, cum alerga surul peste fiecare în parte,
Bând apă din fântânele ceriului înalte,
De parcă erau din ochii tăi de clipe şi de fapte,
Că de-ai clipi s-ar stinge imediat lumea,
În trap de sur cu spiritul cumva, ca genunea mea,
Tot prăvălit de căprioare-n vânt,
Prin norii blonzi şi falnici şi înfrânt,
Cu muguri şi cu lupi, ba şi lupoaice,
Am să îl cresc pe Romulus cu alge,
Iar surul meu, acum prea-cumpătat,
Clipeşte vântul, uragan urlat,
Căci tu eşti steie, stei sunt clar şi eu,
Iar calul sur este  ecoul meu!

De echinox în ziua fericirii

De echinox şi-n ziua fericirii,
Când soarele şi luna firii
Se întâlnesc într-o egală zi,
Îmi împart timpul după cum îl ştii,
Cu tine într-o nouă  primăvară,
Uitându-ne la lumea din afară
Şi-ţi zic de deochi, cu nevoi şi fecioare,
Cu bărbaţii ce au ochi de ulcioare,
Cu blânzi copii şi balauri de fete,
Cu neveste sfârşite sau cu cele cochete,
C-un crai şi o doamnă, un deşert în sărut,
Nisipul scârţâie în ochi din nou neînceput,
Florile frumoasele se iţesc de sub rouă,
Pe iarbă pasc brume şi-n eclipse ne plouă,
Trec braţele descurajatele necesare ca sarea,
Ce răsare în cruce şi cresc către zarea,
Din doimea de doi ce-am fost să fim trei,
Eu cu tine şi steaua copilului  temei,
În ziua luminii privite prin ciobul cu clei,
Să vedem de-om putea lumina solară,
Cum astru de aur încet o să piară,
Să îţi pun pe deget inel cu lumină,
Să mă iubeşti şi în cer şi în tină,
Să te iubesc doar pe tine, nu alta,
Să mă rog pentru tine la Preacurata,
Primăvara să-ţi intre în sânge şi-n minte,
Sănătate şi viaţă bună înainte,
Dar fiindcă-s şi eu om şi o ştiu prea bine,
Gândeşte liber, că visul îţi aparţine,
Dă roşul în maci şi-n obraji sărbătoare,
Să râdem deschis spre cerul cu soare,
O vară în suflet şi cer în priviri,
Să treacă deochiul prin alb-negrul de miri,
Un an cu succese şi drumuri cu spor,
Să fii tot cochetă şi-n suflet să ai dor,
Omenie în suflet şi dorinţe împlinite,
Echinox în răbdare şi vremuri vrăjite!

Condamnaţii

Vine seara nisipului din cruce,
Pe jos mi se varsă şi face plaje pe care le duce
Pe malul tuturor albastrelor mărilor,
Încât noi ne dedăm desfrunzirilor
În fiecare vară, când odată cu soarele
Răsar trupurile noastre goale ameţind ogoarele
De timpi morţi sau trecuţi,
Încât din valuri apar recruţi
Care să toarcă visele-n aer,
Cu faceri de verbe şi câtul în caer,
Că netăcutul, scârţâitul zăcământ,
Ne-a ars la tălpi şi ne-a fost secundelor mormânt.
Iar tu râzi! Cum te cheamă? Soarbe zeamă!
Nu râde, chiar dacă te arde-ntr-un călcâi de-o arcă de seamă,
Fiindcă în celălat călcâi noi am fost condamnaţi
Să stăm în echilibru între viaţă şi moarte pentru a fi salvaţi!

Poem cu lozuri

Eu zgârii hârtia aceasta
Ca şi când i-aş face masaj,
Ca şi când epidermic
I-aş da temperatură
din inima şi mâna mea,
Atât de înaltă,
Încât să-l mişte pe cetitor.
Osârdii, omilii, limfe şi tahicardii
Să i le reglez cu folos,
Hai, cetitorule, că ai tras un loz!