marți, martie 31, 2015

Salutări!



Cel mai frumos poem nu l-am scris până acum,
Iubita mea, sângele meu, iubita mea fum,
Ştim amândoi asta, am avut ocazii şi m-am descurcat bine,
Iubita mea, gândul meu, iubita mea mâine,
Tocmai de aceea oamenii mă uită mereu,
Iubita mea, setea mea, aerul meu,
Fiindcă eu am trăit pentru tine, lăsându-i pe ei,
Iubita mea, apa mea, iubită de zei,
Aş fi putut să-ţi fac palat, să lupt cu pumnii mei,
Iubita mea, cerul meu, ochii mei,
Dar am umblat să aduc orând în sud,
Iubita mea, limfa mea, unicul gând,
Am căutat să-ţi stric palate, pe care alţii le-au promis,
Iubita mea, steaua mea, unicul vis,
Te-ai logodit cu ploi şi trenuri,
Iubita mea, inima mea, iubită cutremur,
Acum te las, iubită-n veci
De-un rai al sângelui, nu pleci,
Iubita mea, de azi înainte
Eşti gândul meu cel mai cuminte,
Am să încerc un alt poem,
Iubita mea am să te chem
Pe loc peren!


Un comentariu:

Luisa Pirvan Nerut spunea...

Nu voi scrie despre această poezie, ci voi lăsa impresii despre ce şi cum scrie poetul...

Poetul Ionel Muscalu spune: “Cel mai frumos poem nu l-am scris până acum”. Eu spun că, fiecare poem scris de domnia sa, e pecetluit cu fărâmă de suflet şi cu trăiri intens adunate din iubire şi natură - două teme ce i-au hrănit inspiraţia de-a lungul vremii. Cuvintele le-a adunat din locul în care Dunărea şerpuieşte între cele două maluri pline de-o istorie răscolitoare; a ştiut să vorbească cu ea şi să-i asculte cele mai adânci frământări, ca apoi, să le aşeze pe filele-martor ce vor rămâne peste timp, ca dovadă că, acolo, s-a scris cu adevărat; şi se va mai scrie multă vreme de-acum înainte! Nimeni nu i-a putut fura răsăritul sau apusul atunci când paşii l-au purtat prin Câmpia Bărăganului. A cules versul din fiecare floare, din fiecare copac sădit în grădina Bunilor săi, din zâmbetul iubitei şi din căldura acelor mâini mici care îi cuprindeau obrazul aşa cum numai un copil ştie s-o facă.
Poezia lui Ionel Musculu nu are sensuri ascunse, are un limbaj precis, direct şi sincer. Evadările în meditaţie scot la iveală versuri filosofice – ca răspunsuri atunci când viaţa a mai descuiat, sau încuiat, câte o „uşă” – ca o luptă cu sine, ca un adevăr care trebuie ştiut.

Un poet adevărat e cel care nu se simte constrâns de forma poeziei, iar Ionel Muscalu a dovedit-o în momentul când versul său alb nu a ridicat barieră în calea poeziei clasice la care nu a renunţat nici azi şi pe care o struneşte cu măiestrie.
Poezia sa nu vrăjeşte lumea, ci o aduce cu picioarele pe pământ dând sensuri noi, convingeri netrădate – ca o poţiune magică în mijlocul unei furtuni adesea stârnită de tot ce-nconjoară.
Fără timp sau peste timp, poezia îl scrie şi descrie aşa cum bine îi stă fiecărui poet adevărat care, de cele mai multe ori, e perceput la adevărata valoare de cei care sunt departe de cele două maluri- strajă Dunării. Acolo e muza; aici, în Maramureşul străvechi, simţirea unor poezii profunde scrise de poet.

Ionel Muscalu, să nu laşi niciodată să ţi se bareze zborurile! Lasă-ţi mereu sufletul să fie pecetea versurilor tale, ducând cât mai departe metafora diafana şi acel registru stilistic inconfundabil!

Totdeauna las poetul să aibă ultimul cuvânt…
“Eu zgârii hârtia aceasta/ Ca şi când i-aş face masaj, /Ca şi când epidermic/ I-aş da temperatura din inima şi mâna mea, /Atât de înaltă, /Încât să-l mişte pe cetitor.” ( Poem cu lozuri - Ionel Muscalu )


Cu aleasă preţuire,
Luisa Nerut
membră a Cenaclului Scriitorilor Maramureş

De ai putea

Să ții cu tine sufletul aproape, Să-l bucuri cu pădure și cu ape, Cu flori să îl dezmierzi în orice vis Și-n inimă să-ți faci un paradis....