Poiana Narciselor

Sunt albe, pure, rochii de mirese,
Zâmbind luminii, flori de împărătese,
Chiar sunt firave luate  câte una,
Însă-n poiană ai uitat minciuna.

Zâmbeşti şi viaţa îţi pare că zâmbeşte,
Te porţi firesc, deşi o toamnă creşte
În lujerul plăpând şi verde pur,
Ca ireal panaş ce te-nconjur.

Cu ochii mari la marmura asta albă,
Mă tot gândesc statui să îţi fac salbă,
Dar nu de flori, căci de le rupi, mor,
Ci din gândul ăla pur, nestrigător.

Pisanie de raze, secunde, fulgi de nea,
Polen purtat prin zori de aripa cea grea,
Trudită, ca şi viaţa, dar stâncă zărzărie
Din marea vieţii moartă, pe toţi ca să ne-nvie.

Comentarii

Interzisa a spus…
Acuma rochiile de mirese sunt oricum...numai pure -NU-
ionelmuscalu a spus…
Poate aveţi dreptate, dar mie aşa îmi place...
ionelmuscalu a spus…
Păi rochiile sunt pure, că nu scrisei de mirese, ci de rochiile lor... :)

Postări populare de pe acest blog

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Afară

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)