joi, aprilie 09, 2015

Poem fără final

Pe zidul acela urcam Infinitul,
Căci tu într-o mână o lacrimă aveai,
Stăteam lângă tine, privind aurore,
Şi vorbele goale pe loc le spărgeai.

Mai jos, pe trotuarul de piatră din lavă,
Cârpacii de zodii dădeau în ghioc,
Eu stam lângă tine, mâncând o agavă,
Iar ei îmi vindeau destinu' -n  talcioc.

Baloane de azi, un şir nesfârşit, arhaice iluzii,
Căci cine ca mine suporta  din poezii perfuzii?
Tu nu le-ai dorit, doar eu, mobilând corvoada cu cărţi,
Trăgeam unanim risipiri  transpuse între sorţi.


La moara inspiraţiei, muzele băteau daracul,
Rotind lâna mieilor morţi pe pitacul
Lui liber în viaţă, creativ şi modest,
Să spun doar un lucru: Sincer, lume, te iubesc!

Dar cartea aceea voi nu aţi cules, iar focul tot arde,
Va arde haine şi fapte, vor rămâne fără cititorii cei uşori,
Ba fără urmaşi, fără clipe cu nişte ascultători,
Eu voi scrie iar cartea, dar voi nu veţi fi în nicio parte.

Pe zidul acela suie astăzi cuvinte, temeţi-vă deci,
Că vi se vor deschide destinele aminte, cam seci,
Dar spusa e spusă, iar voi, dregătorii arşi la auz,
Veţi merge pe drumuri cu gropi, nămol  şi moluz!

Finalul îl scrieţi, tăcând fiecare, căci, slobod, poetul
Merinde mai are...
Şi ea îşi doreşte să urce spre soare,
Căci infinitul ni-l clădim fiecare!

Niciun comentariu:

O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să...