marți, aprilie 19, 2011

Muntele vrăjit


Stau la poalele muntelui,
Ca orice alpinist începător,
Mă uit în sus şi vreau să zbor
Peste albul, abruptul ponor,
Ca să arăt ce bine ştiu să fiu scriitor
De negre buchii de pixeli şi quadraţi.
Stau în două picioare, ca strămoşii acceptaţi
În mijlocul ghivecelor de flori ale boieroaicelor,
Apreciaţi pentru culorile lor de salamandră
Şi pentru că mâncau nedând din barbă,
Chiar dacă bătea cataclismul iminent la uşă,
Atunci când ei erau tăvăliţi prin dârmon şi cenuşă,
Că aşa era cu tranziţia agrar-stelară,
Te dădeau  în mă-ta şi cu tunul şi afară,
Până în faţa graniţei, a varicelei, malariei şi tandreţei
Dintre un ţânţar anofel şi un pui de ţăran rebel,
Aşteptând să vină ea, vară sobră şi iradiantă,
Când se coc holdele şi secera e ca o daltă
A statuii ce-o emancipezi cronologic şi cast,
De la îndrăzneală până la gândul dinast
Al trecerii lacrimii şi sudorii în pâine,
Căci iubirea dislocă timpul de azi peste mâine,
Până la trofeul fără respect, al unui succes ce-l aştept
Acum, când stau la poalele muntelui alb... de la piept.

2 comentarii:

Karla spunea...

Oho, ati trecut de stadiul de alpinist incepator. Ati invatat sa escaladati si sa stapâniti muntele poeziei...

ionelmuscalu spunea...

@ Karla: Multumesc! Sper sa fie asa!

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...