Proprietarul de frunze

Eu sunt proprietarul de frunze,

Sărut anotimpuri pe buze,

În toamna ce-o simt că mă ţine,

Departe la o frunză de tine.

Eu sunt izbânda chemării prin dans,

Mă asemăn râului curgând în vad ars,

Prins din urs într-o noapte cu lună,

Când piatra musteşte şi codrul răsună.

Tu eşti un ţurţur strălucind,

În lumina selenei prea-plină,

Când tu dansai dezvelind

Istorii si flori prin furtună.

Eu sunt  proprietarul de frunze,

Pe care nu le vând, dar le dau,

Anotimpurilor în veci nesătule,

Ce timpul şi spaţiul mi-l iau.

Prezentul de mâine

Am stat la masă cu prezentul de mâine.
Am tăcut fiecare cu respectul afectuos, pe care şi-l creditează toţi cei care abia se văd pentru prima dată sau care se zăresc de la distanţă, dar par a avea ceva în comun.
Ne-am cercetat aşa cum mi-am cercetat nevasta, pe care, când am zărit-o, am sărit-o dinadins, ca să mă întorc la ea cu şi mai întreg aplomb, cu şi mai nezgârcită plăcere. Era seara desigur.
Apoi se liniştea lintiţa zbătută de penele lebedelor pe lac şi se făcea întuneric. Doar luminile pentru elicoptere mai pluteau deasupra ceţii din redută.
Mai încolo, trecutul se spoia în culorile păcii, deşi gemea de cât război făcuse şi se dădea drept campionul înţelegerii verzi închis.
Fiul meu surâdea, ba chiar râdea ferm, cu toţi dinţii lui albi, imaculat visând beatitudinea copilăriei.
Eu, în întunericul verde, brăzdat de scurtele flash-uri pentru elicoptere mă gândeam la cheia galben bronz pe care o ţinusem de gât vreo 14 ani, apoi mi-am întins gâtul să văd.
Mai încolo, unul cu un satâr al ipocriziei expuse mefistofelic, mă apără de propriul meu viitor-trecut.
Mă uit cu atenţie în punga neagră şi văd prezentul de mâine, râzând cu mine.
E clar că fără noapte, nu am vedea strălucirea stelelor şi nici nu am simţi răcoarea revigorantă a mâinelui dimineţilor.
Atunci l-am luat de gât pe prezentul de mâine cu optimism, aşa ca să am ce face...

Tradiţii

Aici, unde viaţa e singura resursă,
Ne facem jocul nemurind hai-hui,
Umblând cu ziua-n cap pe câte-o Ursă
Tot amuzaţi, tot blestemând o cursă... a nimănui.

Ne vin felicitări de la meridiane,
Aşa cum alţii ar importa banane,
Ne facem ţel din ele, iar gluma-i mai presus,
Decât am presupus-la curs sau la recurs.

Ne dorim sănătate, ne-o vindem pe nimic,
Ne amanetăm viaţa, pe-o vedere-ntr-un plic,
La vale sau la deal ne încercăm un sens
Şi râdem amăgiţi de-al nostru univers.

Apoi când vine seara, noi nu-nchidem oblonul,
C-aici nu-i prăvălie, pe care negustorul
S-o ţină încuiată în vreun sipet de oţel,
De aceea sănătatea, e unicul nostru ţel.

Iar când apar miraje, bătute-n nestemate,
Cu zări şi cu rapsozi, cu vinuri şi citate,
Mai radem o cireadă, o turmă mai holim,
Fără de vreo salată, doar moarea osârdim.

Acvamuscalu, de la nuferi la curcubeu