Inimi desenate pe ferestre aburite

Când ploaia ropoteşte pe acoperiş,
Atât de vie, limpede, pieziş,
Eu mi-amintesc acea zăpadă
Din primăvara cu paradă.

A fi şi a nu fi în preafiinţa apei,
Ce-mi curge-n trup, secundele-mi secându-mi,
Tu-mi laşi în inimă orânduiala clipei,
Iar eu mă scurg pe jgheaburile firii, ascultându-i.

O parte din tine se prelinge în apă
Şi apa aceea în mine tot sapă,
Lăsând deoparte fire, suflet şi zei,
Tu eşti înflorirea în vremea ruinei.

Căci dragostea noastră sub timp şi sub apă,
E viaţă de oameni ce aşteptarea o crapă
Cu umanitatea penei din inima ce ne hrăneşte
Pe toţi cu nădejdea pârului ce năvalnic creşte.

E vreme de ploaie cu încrâncenări şi cu spaime,
Să tacă zăpezile de azur a promisiunilor goale,
Ce maluri de cald au zidit râu des peste grâne,
Păstrând tăcerea speranţei dureroase de mâine.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Afară

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)