Aici, nici cine moare, nu scapă!

Cine striga, nu stinge focul,

Cine stinge focul, nu ne știe măsura,

Cine ne știe măsura,

Nu se prăbușește în viata,

Cine nu se prăbușește,

Nu șovăie în valuri,

Presimte ideile și le cară,

Cu dogmatismul pe scara,

Apoi, către seara

Deschide plicul cu întrebări,

Răspunsurile zic sa nu se supere,

E clar!

Valoram mai mult de 1 dolar!

Drege el/ea busuiocul cu apa,

Aici, nici cine moare, nu scapă!

Aici, nici cine moare, nu scapă!

Caligrafie pe suflet

Ma voi trezi dimineața
Cu gura mirosind a pământ
Si cerul îmi va șterge cu ceata
Dupa-amieze de aer din gând.

Peste mine va trece seara ca o pasare,
Gata sa nu ma vadă,
Risipind porții de zare,
Luna îmi va pune nada,
Oftând intr-un crater bulgăresc:
Toți îndrăgostiții vor șopti: te iubesc!

Oamenii vor minți și vor fura
In continuare, se vor ucide,
Vor face dragoste și copii,
Vor uita sensul cuvintelor mai întâi,
Apoi absolut toți, pe rând, vor muri.

Când eu ma voi trezi încă un timp dimineață
După dimineață cu ochii plini de roua,
Cu gura mirosind a pământ,
Cu miresmele tale în gând,
Măcar ție sa-ți scriu cu o caligrafie noua...


Dar nici tu nu ma vei mai citi pana la urma,
Obosita de călcatul rufelor și spălatul vaselor,
Caci o rufa curata pe o caligrafie de sarma
Da mai bine decât toate tălpile versurilor ,
Culese din sticle rătăcite în ocean de adevăr.

Asa ca ma voi retrage în mar,
Voi scrie o luna despre Eden,
Iar șarpele îmi va sâsâi tern,
Eu cunosc multi copaci, poate un par,
Fie el pădureț, ți se pare citeț!

Curentul

Au fost odată nişte oameni liberi,
Care aşteptau la o poartă să li se spună:
Faci asta, faci asta,  eşti asta,
Apoi oamenii liberi făceau aia şi ailaltă
Până la obişnuinţă,
Până la refuz,
Încât nici ei nu mai ştiau
De ce fac ce fac
În faţa porţii deschise,
Aşa că o închideau
Să nu îi tragă curentul!

Cântec anglo-saxon

                                               Bărbații și femeile fac copii,

                                               Ale căror oase se vor întări,

                                               Unul e bine mereu,

                                               Unul moare de mic,

                                               Altul de foame mai târziu,

                                               Pe unul sulița îl va ologi,

                                               Dar toți au un destin,

                                               Pe undeva este unul să le deslege,

                                               Jurămintele vieții făcute cu moartea

                                               Țin adesea de locul, de adăpost și de partea

                                               Din care un țipăt răsună sau o inimă bate

                                               Ori poate de cântecul maicii plin de bunătate,

                                               Ursitorile-ți lasă un dor când primesc

                                               Cadourile vieții ce în tine tot cresc,

                                               Chiar dragoni de-ntâlnești

                                               Sau elfi te-ncurcă,

                                               Pădurea și groaza din tine profundă

                                               S-au pierdut odată cu vremea

                                               Și cu oasele ce se întăresc,

                                               Fiindcă prin cădere copacii întineresc.

Despre prostie

Despre prostie n-am sa îți vorbesc,
N-o recunoaște nimeni niciodată,
Ba nici cu pilde n-o sa te obosesc,
Ci am sa-ți las doar libertatea toată,
Sa o recunoști în fiece secunda,
Sa o masori în fel și chip iți vine,
Apoi, când o vei recunoaște singur,
Te rog sa ma înveți întâi pe mine,
Sa lași deoparte  sigur
Orice pudoare,
Sa o saluți și sa întrebi de doare!

Afară

Afară plouă ca în rai,
Încet, lipindu-se de iarbă,
Nici sfinții nu mai dau din barbă,
Vorbind încet, cu flori de mai.

Afară e ușor răcoare,
Dar nu e cald și este bine,
O pulbere de aer vine
De suflet să se înfășoare .

Afară se aud cocoșii,
Rostind aceeași judecată:
Ai mai trădat încă odată,
Doar că asa vor mincinoșii.

Afară Domnul redă viată,
In suflet timpul te pătrunde,
Tu mori în fiece secunde,
In care nu mai ai speranță.

Afară tună, blitz-uri curg din cer,
Din nori se sparg și vise și mister,
La tine-n suflet curg prejudecăți
Si-n vene ți se așează timpii morți.

Afară a stat și vântul din Sahare fierbinți,
Lacrimi de sfinți avem cu toți pe barbă,
Că ni le-au dat străbunii cei cuminți,
Ce ne veghează trecerea spre iarbă.

E liniște pe plai, cu diamante
Prinse-n trifoi cu patru foi firav,
Mi-as fi dorit mai mult sa fiu zugrav,
Sa vi le dăruiesc la toți, neezitante!

SETEA DE VARA

La „Patru pietre” era o vară dură.
Căldura bătea-n supraviețuire.
Autonomi şi pretendenţi la codru,
Toţi cetăţenii, fără osebire,
Îşi  ’neacau setea-n berea unui lotru.
Acel crâşmar avea de-atunci îndemânare;
Vorbea destul, punând apă-n pahare,
Bătăi erau ades în curtea plină,
Se furau bani şi se scoteau cuţite,
Dar beţivanii se rugau să ţină
Deschis cât mintea lor primea urzite
Acele halbe atent grijite.
Erau cântari cu lăutari deodată,
Fiindcă nici muzica nu era programata,
Dar se cânta si se trăia vânos,
O viata dezvelita pan' la os.
Acolo am văzut povestea pe deplin,
Că tremurul vieții-l prinzi din mers,
Că dragostea pentru femei e-un chin,
De nu știi să-i oferi un univers.
Se bea vârtos, pângăritor se bea,
La „Patru pietre”, mai demult, cândva,
Iar harul despuiat al vorbei de ocară
L-am învăţat acolo, jucându-ne pe afară.

Hommo corcodusus Convallaria majalis

Se ia o tichie, preferabil de mărgăritar,
Se ocolește cu grija orice măgar
Si se cauta unul din sauna cât mai chel,
Apoi se pun trandafiri direct pe el,
Pe ea se pun țepi în afară,
Eventual sa nu o doară,
Dar e imposibil ca ea este urata,
Este fițoasă, proasta și cornuta,
De parca ar fi băut doar colastră,
Dupa apa de la florile din glastra.
Apoi, ca în orice vara cățărătoare,
Se da drumul la baloane din doua balcoane,
Multicolore, minut după minut,
Încât și Cronos din al sau absolut,
Sa își măsoare timpul cu secundele de mărgăritar,
Ca sa știe când închide la aprozar,
De unde un chel cu o sfera
Pierde viata ora după ora efemera,
Ca și când pui viata într-o doară,
Doar ca nu poate sa doară,
Apoi, absolut instantaneu
Se comite nașterea din gineceu,
Ptiu, r'ati ai dracului!
Ati omorât viitorul de pui,
Chiar înainte de-a îl avea,
Fiindcă nu înțelegeați o iota  viața!

Memoria copacului

Să cânt doborârea copacului pe care acum scriu,

Pe care tu acum citeşti foşnet de aspiraţii,

Stări de zig-zag din adâncul sufletului meu,

Din adâncul pădurii , de unde a venit,

Cetăţeneşte copacul, ca o pulsatorie stare a substantivului

Copac , limpezit în acţiunea practică

-Eu scriu pe el, tu citeşti în venele  mele

Tot sângele trecut al pădurii.

Miros a muşchi şi a izvoare până în omuşor,

Mă inundă-n capilare vinovăţia

De a-i fi luat lunii mâinile de pe munte,

Zădărât de umbra fecioarei deloc castă,

Fantastică memorie trebuie să aibă

Pădurea aceasta,

Care a umplut de mii de ani bibliotecile,

Vasele de lut

Şi minţile noastre schimbătoare!

De 1 iunie

Astăzi Max este necăjit,
A aflat că Andu nu l-a mai iubit
și  îl dă afară pentru încă o zi,
Doar că i-a ros cartea și din jucării!

Ridică lăbuța, se scarpină cu ea,
Aleargă în gradină, viata este grea,
Driguie prin flori, udă  pomișori,
Parcă se distrează, lătrând norișori.

Se supără mama, că i-a rupt o floare,
O împacă tata, azi e sărbătoare,
A rupt-o cu scopul de a o dărui,
Ne învață cățelul ce ar trebui!

Andu nu se lasă:
Să stea în gradină!
Lacrima se varsă
Pe a cărții filă.

Bine, zice mama, hai, ca te-am iertat,
Doar ii dăruiești flori și nu ai uitat,
Că astăzi e ziua lor, a copiilor,
Ce iubesc cățeii și spun adevăr!

Max ii linge mana, bâțâie din coadă,
Face-un giumbușluc, pare o acoladă,
Chiar și autorul a rămas surprins,
Fiindcă nu părea ușor de atins.