La „Patru pietre” era o vară dură.
Căldura bătea-n supraviețuire.
Autonomi şi pretendenţi la codru,
Toţi cetăţenii, fără osebire,
Îşi ’neacau setea-n berea unui lotru.
Acel crâşmar avea de-atunci îndemânare;
Vorbea destul, punând apă-n pahare,
Bătăi erau ades în curtea plină,
Se furau bani şi se scoteau cuţite,
Dar beţivanii se rugau să ţină
Deschis cât mintea lor primea urzite
Acele halbe atent grijite.
Erau cântari cu lăutari deodată,
Fiindcă nici muzica nu era programata,
Dar se cânta si se trăia vânos,
O viata dezvelita pan' la os.
Acolo am văzut povestea pe deplin,
Că tremurul vieții-l prinzi din mers,
Că dragostea pentru femei e-un chin,
De nu știi să-i oferi un univers.
Se bea vârtos, pângăritor se bea,
La „Patru pietre”, mai demult, cândva,
Iar harul despuiat al vorbei de ocară
L-am învăţat acolo, jucându-ne pe afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu