Bicicleta Printului

Printul pedala către soare,
Purtând pe cap șapca cu momeala și pești,
Asfaltul ii dispărea sub picioare,
Iar din roti susurau fantaste povesti.

Strălucea în amiaza de ape de mare,
Licărind prin oglinzi ce respira oval,
Albastre vapoare ii lăsau baloturi de sare,
Iar el asculta prin toți porii egal.

Printul lăsa în urma sa briza de piersici,
Din norii de vata strângea ploile-n ulcici,
Adăpând mai apoi longiline pisici,
Zâmbete înalte  către cer sa ridici.


Frumoșii lui ochi reflectau altfel lumea,
Iar sângele-i roz nu uda trandafiri,
Pedala , ocolind cu gratie spuma,
A celor ce cârtesc, a mizerilor zbiri.

Când zbura către seara spre Steaua
Cu floare, ce-o uda cu roua din dimineți,
Îmi lăsă mie huma din neaua,
Ce îngheța la întâlnirea cu lumea fără poeți.

Arca pieirii mele

                             Tu eşti o clepsidră întoarsă pe dos,

                             În care eu pun nisipul să curgă în sus,

                             Făcând noaptea să plouă ceţos,

                             Cu fiecare apariţie a lumii-n apus.

                             Tu ningi cu sentimente-n minele maree,

                             Eu bogătaş de fapte şi de vise,

                             Cu lacăte pentru poveşti precise,

                             Mă-ntorc la tine, ca orice  idee.

                             Albastru sunt, tu limpede ca iarba,

                             Paleta pictorului nostru ne-mpreună,

                             De parcă într-un noapte bună

                             Stă curcubeul la instantanee cu goală talpa.

                             De aici, de unde ne măsoară timpul,

                             Deşertu-ntreg îl vărs în sticla ta,

                             Pentru că am vrut sa fim şi altceva

                             De parcă-n stări de graţii ne oglindirăm chipul.

                             Tu eşti un ţărm, ce sprijini marea-ntreagă,

                             Eu sunt biet val de furii şi iubire,

                             Ce îţi aduce-n dar a sa pieire,

                             Ca fiecare spargere de mal, să stea-ntr-o arcă.

                             Aşa clepsidră, ţărm, deşert, fiinţă,

                             Aşa albastru val pierdut în vise,

                             Ce unul pe-altul îl măsor precise,

                             Tăceri, cântări, iubire, flori şi conştiinţă.

DESCANTEC CONTEMPORANEIZAT

Se pune intr-un pocal un vis prolix,
cu aripi de albina si bradut neimpodobit,
o norma axiomatica antireumatica,
un anacronism competent cat un homar,
 de care desigur nu are nimeni habar,
un sarpe pitoresc din apogeul puterii,
poate fi luat si de pe caduceul mierii,
o profetie din unghere si plina de adevar,
o aripa de regina de pe un trantor,
un picior de iepure schiop,
scapat de vanzare la iarmaroc,
o digitatie profilata, dar nedescoperita,
un clopotel de argint din apa randuita,
parul de pe coada vulpii de urs jumulita,
Puloverul tau cu snur, dezbracat canonic,
botul pe care il faci, de ornitorinc,
si licori din flori de la ursitori-un pic,
apoi se da un ptiuuu! pe angoasa intoarsa
cat spaima cea trasa din teama de-acasa,
ca sa se duca frigul pe pustie,
dincolo de soarele muls in apus de la tichie,
de-o fata nurlie, frumoasa, candrie,
speciala si scoasa din teaca,
in pozitie cuviincioasa, opaca,
precisa si necuvantatoare de vorba mare,
amestecata cu alean pe racoare,
se pune sub luna plina, ca pe Vlasie,
dand dorul de bastina la psaltichie,
sa se duca unde calca rotata
dragostea neadunata, imbujorata,
dataturile duca-se dincolo de noua,
ca de zece numai Dumnezeu trece!
Apoi, visul prolix se viseaza in soapta,
ca o gaselnita de gherila dezacordata,
ca o copita de ciuta furisata
de ierbagii ciuguliti, putreziti de obicei,
fiindca le-a trecut capiala dintai - de femei,
 ca sa ajungem la subiectul contemporan
punem sa clampane si un cormoran
pe sub Dunarea de pestii cu somn:
A trecut geometric. Ce domn!
Fiindca a lasat locul curat si luminat,
Ca doar asa ii este dat! 

Eu-Adam, tu-Jane

Mai târziu,
Privind la icoane,
Mi-am dat seama ca eu
Eram șarpele de sub talpa casei,
Pe care tu voiai sa-l ucizi,
Deși eu aveam grija de tine,
Dar te înțelegeam, fiindcă uneori
Si mie îmi era rău de mine,
Reglându-ți bătăile inimii
Cu răceala mea,
Fericindu-ți cărările înguste
Cu duminici liniștite,
Aducându-ți zâmbetul pe buze,
Tocmai când, îndărătnică,
Te chinuiai încă odată
Cu ștersul prafului,
Cu civilizarea mea prin limba engleza
și cu aruncatul amintirilor
Pe care le veneram,
Ca pe aniversările onomastice,
Dar tu o țineai una
și ce buna erai!
Ca nici armata nu mai scoate soldați,
Asa ca eu, putrezit în aresturi,
Castigam clopot dupa clopot
Si mi le adaugam in inelele crestaturilor,
Pana cand simteai ca iti stresez viitorul
Si, victorioasa,
Ma alungai
cu mar
Cu tot.

Din ciclul:6 mici 3. Aventura conjugala

Tu aveai standarde venețiene și o știi,
Avidă de comori formale,
Cu ochii tăi iubind la frenezii,
Când eu ma risipeam printre canale.

Apoi, ne mai spuneam și glume bune,
Călătorind pe apele lagunei,
Inabordabili.De, misterioși! De lume.
Călătorind la marginea furtunei.

Cu mâna-ți netezeam drumu-n gondolă,
Lăsând pe lopătar în urma iar,
Apoi săream la umbra de pergolă,
Cu un frizzante lângă calamar.

Trecea vacanţa iute, ca și ceaţa,
În dimineți prin turnul din San Marco,
Părea că ni se prelungise viaţa,
Noi beam vermut, doar din acela bianco.

Inimi de fluturi

Suntem nişte cuvinte arse.
Nici măcar nu ştim care exact.
Imaginaţi-vă cum zburăm:
Dacă cineva ne scrie pe o hârtie,
Din cauza căldurii ce ne arde elitrele,
Deasupra nisipului
Un pic, deasupra sulfului,
Apoi cădem, cenuşă a cernelii
Până în adâncul sufletelor,
Ce ne primesc în ele ca nişte morminte
Cu capacele deschise spre seară,
Pentru a ne trage ultima suflare
În dimineţi cenuşii, cu senzaţia geniului
Strălucind o fulgerare de răsărit,
Care nici nu ştie măcar din câte litere este,
Care numai prin surâs dă ora exactă a izvoarelor,
Ca un ghimpe în inima fluturelui!

Sunt atâţia oameni

Sunt atâţia oameni care-şi lasă glia,
Sunt atâţia oameni care pribegesc,
Îi găseşti cu gândul mereu la patria
Ce-au lăsat în urmă, pe care-o doresc,
Sunt atâţia oameni roşi de dor de ţară,
Sunt atâţia oameni, care vor înapoi,
Sunt atâţia oameni ce ştiu limba amară
A străinătăţii, chiar de n-au nevoi,
Au plecat acolo pentru o  nouă viaţă,
Au plecat acolo pentr-un trai mai bun,
Au mers să câştige respect şi speranţă,
Chiar de e altfel, chiar dacă n-o spun,
Au schimbat destine, au dărâmat ziduri,
Au învăţat lucruri, au scrâşnit din dinţi,
Au muncit într-una şi în multe locuri,
Au luat cu ei datini, lacrimi, sfinţi,
Au fost bucuroşi, s-au trecut cu timpul,
Aşteaptă schimbări în ţară acum,
Vor să se întoarcă, le-ar lumina chipul,
Însă nu le văd şi îşi văd de drum...