Arca pieirii mele




                             Tu eşti o clepsidră întoarsă pe dos,
                             În care eu pun nisipul să curgă în sus,
                             Făcând noaptea să plouă ceţos,
                             Cu fiecare apariţie a lumii-n apus.

                             Tu ningi cu sentimente-n minele maree,
                             Eu bogătaş de fapte şi de vise,
                             Cu lacăte pentru poveşti precise,
                             Mă-ntorc la tine, ca orice  idee.

                             Albastru sunt, tu limpede ca iarba,
                             Paleta pictorului nostru ne-mpreună,
                             De parcă într-un noapte bună
                             Stă curcubeul la instantanee cu goală talpa.

                             De aici, de unde ne măsoară timpul,
                             Deşertu-ntreg îl vărs în sticla ta,
                             Pentru că am vrut sa fim şi altceva
                             De parcă-n stări de graţii ne oglindirăm chipul.

                             Tu eşti un ţărm, ce sprijini marea-ntreagă,
                             Eu sunt biet val de furii şi iubire,
                             Ce îţi aduce-n dar a sa pieire,
                             Ca fiecare spargere de mal, să stea-ntr-o arcă.

                             Aşa clepsidră, ţărm, deşert, fiinţă,
                             Aşa albastru val pierdut în vise,
                             Ce unul pe-altul îl măsor precise,
                             Tăceri, cântări, iubire, flori şi conştiinţă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Afară

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)