E vremea covrigilor cu susan

E vremea covrigilor cu susan. Miroseau aromitor, aproape calzi, cu amintiri de şorţul mamei şi de cuptorul acela adevărat unde ardeau şi lemne şi coceni. Acum se încălzeau în mâinile noastre prin târgul din Găiseni sâmburii susanului cu gust de mai vino. Era o după-amiază caldă de noiembrie 2009. Tocmai ratasem în goană micii  de Mihăileşti înfundaţi de portocaliul stâlpilor de telegraf şi de curent de la şoseaua spre Alexandria, rămaşi reci de neoprirea trecătorilor scandalizaţi de politizarea cârnaţilor. Imnul lor, nu al nostru, ci al lor, tribal şi peruvian, ca zborul condorilor peste Anzi răsuna prin târgul săptămânal în care ne făcusem apariţia, ca să ducem cuvintele despre noul preşedinte al României, Crin Antonescu. Acolo, în lada mare, mere roşii din  Argeş şi mai încolo din Dâmboviţa aşteptau să le culegem la preţ de un leu jumate pe kilogram. Trei mere un kilogram de alte aromate miresme din viitorul amintirilor mele despre Crin, cu care mi-am umplut buzunarele, ca să i le duc acasă  lui Andrei. Apoi, dintr-o dată mi-a sunat telefonul, iar din difuzor se aude Crin Antonescu spunând că ne cere să lucrăm pentru România. Răspund, ascult, aud că şi în Bulgaria sunt gata să ducă turişti electorali care vor încerca să facă manevre la Burgas şi la Sofia, să voteze de mai multe ori, închid ţinând în mână un covrig cu susan. În aer miroase aromitor, cu amintiri de cuptor al copilăriei în care habar nu aveam că într-o zi mă voi opri în faţa unei vânzătoare de covrigi, spunându-i să voteze pentru un preşedinte care nu a fost comunist, pentru un preşedinte care nu a furat, pentru un preşedinte care ne cere să muncim pentru România. Şi, da, îmi dau seama că asta e normalitatea în care doi oameni stau de vorbă despre preocupările lor legate de viaţă şi despre viitorul copiilor lor. Asta este, e vremea covrigilor calzi cu susan şi a drumurilor în amintiri şi-n viitorul pe care ni-l dorim, un viitor în care clicile şi găştile nu îşi mai umflă conturile cu bani de la stat, în timp ce angajaţilor statului li se ia din salariu, în acelaşi timp în care cel care trebuie să aibă grijă de stat îi face pe funcţionari nesimţiţi.
Aşa este, e vremea sufletului, în care judecând drept, un om care vrea să muncească, trebuie să aibă unde, iar unul care  nu poate, trebuie să fie ajutat, să îi fie făcută viaţa frumoasă sau normală.
Miroase a covrigi cu susan şi mă apucă nervii, gândindu-mă că statul îşi bate joc de cetăţenii săi...
 Lua-v-ar dracu, cu micii voştri politici!
Un pas înainte, cei care vor să reîntinerească!