joi, august 25, 2011

Ochii ei erau albastrii, dar nu culoarea conteaza,
Albastru era si tapetul, albastra era si mocheta,
albastre erau lucrurile mici din jurul ei,
Doar saracia ei devenea roz, la intrarea direcţiunii...
Dar multele obiecte mici, adunate de peste tot,
păstrau albastrul ochilor ei fara identitate,
Pentru ca nu vazuse decat cerul, dar niciodata marea,
pentru ca nu vazuse nici un film, dar vazuse papuşile albastre.
Ei i se spunea tu, in cel mai neutru mod cu putinţă,
până când toţi o vedeau ca pe o fiinţă albastră,
albastră ca adăpostul ei, nu ca florile de cicoare,
albastră ca gardul şi ca promisiunea albastră

că de se va purta bine, va merge intr-o casă verde,
ba chiar va fi consultată cu privire la nuanţa de verde.
Uneori albastrul i se părea trist, dar nu plângea,
Fiindcă nu ştia ce nuanţă de albastru este ea.
Şi nu ştia de la ce venea albastrul ei mântuit
De o pensulă dumnezeiască,
Pictată apoi pe o biserică bucovineană.
Ochii ei se aprindeau  într-o culoare solară prin rouă
Irosindu-se deodată cu timpul trecerii speranţelor,
Fiindcă ea se născuse dintr-o dragoste roşie,
Confuză, fără aşteptări, fără aripi,
Nici măcar cioturile aripilor nezărindu-se,
Fiindcă ochii ei erau, de fapt, absolut trecător
Cerul senin al nopţilor liniştite de  Mai. 


Niciun comentariu:

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...