sâmbătă, octombrie 30, 2010

Furtuna tăcută, avidă de viaţă



Ochii ei erau albastrii, dar nu culoarea conteaza,
Albastru era si tapetul, albastra era si mocheta,
albastre erau lucrurile mici din jurul ei,
Doar saracia ei devenea roz, la intrarea direcţiunii...
Dar multele obiecte mici, adunate de peste tot,
păstrau albastrul ochilor ei fara identitate,
Pentru ca nu vazuse decat cerul, dar niciodata marea,
pentru ca nu vazuse nici un film, dar vazuse papuşile albastre.
Ei i se spunea tu, in cel mai neutru mod cu putinţă,
până când toţi o vedeau ca pe o fiinţă albastră,
albastră ca adăpostul ei, nu ca florile de cicoare,
albastră ca gardul şi ca promisiunea albastră
că de se va purta bine, va merge intr-o casă verde,
ba chiar va fi consultată cu privire la nuanţa de verde.
Uneori albastrul i se părea trist, dar nu plângea,
Fiindcă nu ştia ce nuanţă de albastru este ea.
Şi nu ştia de la ce venea albastrul ei mântuit
De o pensulă dumnezeiască,
Pictată apoi pe o biserică bucovineană.
Ochii ei se aprindeau  într-o culoare solară prin rouă
Irosindu-se deodată cu timpul trecerii speranţelor,
Fiindcă ea se născuse dintr-o dragoste roşie,
Confuză, fără aşteptări, fără aripi,
Nici măcar cioturile aripilor nezărindu-se,
Fiindcă ochii ei erau, de fapt, absolut trecător
Cerul senin al nopţilor liniştite de  Mai.

3 comentarii:

Flor da Vida spunea...

Perfeito meu amigo! Vim te deixar um abraço e meu carinho... Bjsss

istoaquiestqualquercoisa spunea...

Fascinante! Gostei muito, aliás, todas nós gostamos. Tenha um Bom Fim de Semana.
Fica o convite para que conheça este blog, onde já houve postagem hoje:
http://blogrenatapoesia.blogspot.com.

Maria

Anonim spunea...

Interesant, cine e muza albastra?