HRISOV

Dat în cetatea noastră Giurgiu
Acest hrisov de dragoste tăcută,
Hotarul de lumină şi refugiu
În care-am asaltat trăiri o sută.

Dat cu surâs şi maxim de plăcere
Cetăţii ce-n dispute-şi rupe timpul,
Căci avansez cu ea, cu precădere,
Când ample stări petrec cu anotimpul.

Dat zilei calde, pline de verdeaţă,
Fiinţei ce ne leagă şi e dragă,
Acelei mame sau neveste – viaţă,
De care tot ce-i bun acum ne leagă.

Dat dor din dor şi rugă – Maică Sfântă,
Pentr-un întreg norod, neprihănit,
Vă fie bine tuturor – osândă:
S-aveţi lumină-n clipa ce-am hrănit!

Iar celor care vin, le fie dat
Mult mai puţine rele, sănătate,
Că mult au mai avut de îndurat,
Toţi care azi visează-n astă parte.

Vasile Mustatea si ministrul Mircea Diaconu intr-un dialog in fata presei!

Am aflat cine castiga in Giurgiu....

 Doamne, mi-ai dat efemeritatea macului,
Zborul libelulei şi stilul covârşit de dor al privighetorii,
Ca să nu uit că într-o zi îmi voi scălda  fericirea
În mare mila Ta!
Aşa că, Doamne, Te rog încă ceva,
Lasă-mi clipele frumoase în loc
Până când cerurile vor lua foc!
Ca să-mi văd lumina ochilor mei,
Înveselind lumea cu cântecul ei.

Tăcutei stele , ce se vede!

Umblu prin haos, călcând pe abur,
Trec căpriori, lovindu-şi cornul,
Râde pădurea, se îneacă un flutur,
Fiindcă lumea vrea adevărul.

La mine în vis e sărbătoare,
Parcă aş dansa un cânt mai nou,
La voi acum, pe strada mare,
Destinul, culmea, trece cadou!!!

Aş vrea să zbor, dar nu am aripi,
Râd păsărele cu mintea mică,
Prin cerul amplu trec corcoduşe,
Parcă lovite de o măciucă!

Nu am izvoare, nu am zăbrele,
Zbor oricum, şi de e interzis,
La capăt de lume, la  mijloc de iele,
Eu vă redau universul neînvins.

La marginea zării, e prea dulce lume,
La noi acasă, e prea bună stea,
Te voi convinge, orice ai spune,
Că Tu eşti lumea, restu-i BLA,BLA!!!

FĂRĂ OCOLIŞURI

FĂRĂ OCOLIŞURI

Magic răsărit de lună

printre plete de războinică fecioară

mi-a îndoit genunchii

şi suspinul ei s-a ridicat coloană,

Cobora încet lumina printre brazi întunecaţi

ferigile galbene pâlpâiau

ca lumânările printre pinii drepţi şi gravi,

Povestea era fără ocolişuri, dădea de-a dreptul

şi inorogul înţeleptul

îşi ascuţea cornul de secera lunii

dincolo de izvor noi doi ne iubeam, nebunii.

Curgeam unul într-altul ca apa în apă

Ca piatra în piatră

Ca rouă dimineţii în roza sărutată

Clepsidra morţii se-nvârtea aproape

Aorta era autostrada neantului

Era absolut superb efemerul.

Morala: Curând se lasă brume

postum mai cresc ciuperci

bulboanele spun snoave

noi doi culegem melci.

Poem cu picioare lungi

scris de mine în luna dragostei între Valentine's Day şi Dragobete

Pe dragoste, în principiu, o doare în cot,
Nu e ca dreptatea, oarbă,
Ci bezmetică de-a dreptul,
Dă, uite aşa, buzna!
Şi ţine o vreme,
Cam până apar rudele de dinainte sau de pe urmă,
Uneori, cele din urmă sau prietenii de după,
Nu e ca minciuna, cu picioare scurte, dragostea,
De obicei are picioare lungi şi forme pe măsură,
Dar, mai ales ea este amar de dulce,
Ca mierea cea mai bună din cea mai multă floare,
Până la lehamite şi până la înserat,
După care din ea se fac medicamente
Antistres, antimers, antiriduri, antirăzboi,
Anticocoaşe, anticocoloaşe, anticelulită,
Ba uneori se fac şi petale şi tulpini,
Iar uneori se fac şi seminţe din dragoste,
Destul de deştept, fiindcă şi atunci
Pe dragoste o doare în cot,
Fiindcă dincolo de falange
Se termină viaţa!

Cântec de dor de cei ce nu mai sunt

"Şi mi-e dor  de roşul măr    din oglindă cu adevăr,   

  Ce-l punea bunica-n cergă,   rai de iarnă efervescentă."

Reazem aerul subţire

Cu răchite de omenire,
Reazem aerul mai gros
Cu brazde de om frumos.

Foaie verde , dor de ducă,
De fântână şi nălucă,
Mă doare un fum candriu
Pus în cerul vioriu.

Mă doare un coş de barză
Pus pe cucumeaua arsă,
De dor flămând de copii,
Fiindcă, maică, nu mai vii!

Înapoi în fulger bate
Dulce dor de bunătate,
Când bunica ne da lapte
Covăsit în oale sparte.

Mă doare lumina turmei,
Ce-mi lăsa doar praful urmei,
Către seară, dor de jar,
Prins din focul milenar.

Şi  ceapa spartă în pumni,
Zimbrule ce faci minuni,
Rumegând la sânziene
Ouă, jumări şi himere...

Doamne, dă viscol în Rai,
Foaie verde ca de nai,
Cumpănă de iezi şi fapte
Pune-n sufletele toate.

Şi mi-i scoate dor din dor,
Dunăre de adevăr,
În lumina dumnealor,
Aer sfânt într-un pridvor!

Aleluia, Sfinte icoane,
Mi-a dat aerul de foame,
Mi-a dat apa de izvor,
Să vă plâng în gând cu dor!

Poem în forme caste

Am insomnii de rostul poeziei,

Îmi cresc prin taine, falnice omături,

În ochi am brume, ce-mi impun treziei,

Să redescopăr din burniţă alfabeturi.

Emoţii tot aş vrea să hăituiesc

În sufletele pline de cuvinte,

Zăpezile tot  bând, mă îngeresc,

Iubindu-mă cu lacrimi pentru dinte.

Prea izbutit mă-mbăt de scrise imagini,

Pe care nu le port la pălăria firii,

Copil fiind răneam nămeţi cu îngerii din pagini,

Apoi zburam prin vers pe buzele rostirii.

Aveam mereu în suflet un cuţit,

Care se-nvârte-n rană şi acuma,

Talentul acela-n troiene l-am jertfit,

Găsindu-mi prin umor si paradoxuri turma.

Mai recenzez  la oi din râpi blesteme,

Mai înrămez în univers o stea,

Fotografii eu nasc printre poeme,

Iubindu-te prea om,  de omenia ta.

Vederea mea îţi povesteşte-n suflet,

Căci  nu-i mai travestim pe ochi în robi,

Încovoiaţi de nopţile de umblet,

Când luna se oglindea în  negrii corbi.

Vedeam atunci prin epiderma brumei,

Familiara plasă de păianjen,

În care Paradisul da-se birul humei,

Ce-mi pune în cuvinte câte-un strajer.

Soldat al vorbei, apreciez tăcerea,

Ce naşte-n minte atâtea lumi fantaste,

Doar Dumnezeu ne dă puterea

De a turna-n forme de argint zăpezi prea caste.

La urma urmei, îngeri-s cărunţi,

De-atâta vreme tot albindu-şi firea,

Cu albul lor ce se răsfrânge-n munţi,

Ca un izvor ne limpezesc rostirea.

Iar insomniile ce nasc a lumii evoluţii,

Aştept să dea răspunsul, pe care chiar îl ştiu,

Avem în vers rostirea, în cugete soluţii,

Mereu se scurge-n tină tot ce rămâne viu.

SALCÂMUL

Zer mult a dat salcâmul astă vară,
să ţină boii popii pe pământ.
şi ramurile bat încet spre seară
să nu se-audă cântec după cânt.


De-atâta zer mâncat-au nopţi terestre,
cu lună plină ţărmurită-n crâng
şi umbra stelelor cădea pe la ferestre,
ca să răspundă fetelor ce plâng.


Poeţii şopteau uimiţi, chiar cu mânie,
că zer aşa nu a mai curs demult
şi ceaţa o vindeau pe-o duşcă mie
şi-o pipă cu tutun nedat la vânt.


Îndrăgostiţii chiar plângeau cu zeruri
în dimineţi de Kenny Rogers gri.
Făcea mişto de ei în multe feluri
salcâmul despre care vă vorbii.

ETERIC

Întorcând pe multe feţe lucruri,
Vorbe, episoade,
Îmi e frică de sterile adunături,
Îndeletniciri uşoare,
Gesturi rostuite din fum de ţigară,
Lupi încolţind fatal ninsori,
Pe care picături de ploaie
Le transformă în nămol.
Jurămintele de soldat al istoriei năroade,
Mă rod, mai ceva decât conştiinţa păcatului,
A bilelor huruind pe ciment,
Mai ceva decât Hitler hrănind căprioare,
Stalin oferind flori iubitei,
Nero cu extinctorul în mână.
De veghe,
Fac reverenţe istoriei mele şi urlu.
Deşelat de amorţirea timpului
Alergat din zmeie deşucheate,
Ţepi de ceaţă mă îneacă,
Iarba mea îngălbenind-o, pură,
Ace de milă din mila ta,
Spaime de foame neînţeleasă
Mă îmbrăţişează.

Banalitate

Stati prieteni, nu calcati
realitatile corelate pe omoplati,
lasati ochii inchisi,nu va afundati
in fructe de toamna dezsamantate,
inteligent prefigurate inainte de moarte
gata sa explodeze la sfarsit de an
intr-un grandios delir vegetal.






Stati, voi nu simtiti permanente si obisnuinti,
cu mirari ingenue de ingeri zambiti,
gata sa va lasati cumparati cu un sarut,
care demult statuse in paharul de saruturi statut,
nebaut nici de cer, nici de apa,
desi ploua inainte adormirea pe-o treapta,
carturaresc aleasa, fara macar s-o banuiasca.






Taiati ideile de dragoste din radacina,
materialismul serios, iederand sentimentul de vina,
sa va lase insii in pace de gratioasa cadere,
nesimtind ca sunt o parte din stele-pulbere,
izvoarele astea de senin sa se reverse
dinspre utopii spre invrese realitati conexe,
calcandu-se cu aripile pe omoplatii prea lati.
Ramaneti culcati!

Stati!

Metamorfoza frunzei care sunt

Mă dezbrăcam de mine, mergând pe strada aceea,
Mă lumina doar gândul că tu îmi eşti femeia,
Mă urcam într-un cântec, crescând pe la refren,
Sărind pe scara din spate a ultimului tren.
Nu m-atingeau comete, nici sfârcuri de zăpadă,

Întregul univers conspira ca să vadă,
Cum  timpul îmi trecea, ca frunza prin livadă,
Cu o întinsă urgenţă de-a deveni uscată,
Ca să îngraşe pomul şi frunza nou creată,
Mă îngroşam din limb, slăbeam din peţiol,
Pantere de lumină mă sfârtecau în gol,
Prin golul ce îţi lasă puterea unui suflet,
Ce-şi schimbă luminarea, fotosintezic umblet,
Ca psalmul  ce îl spun când pielea mea de şarpe,
Se întinde, ca să cadă, de pe trăiri ce-s moarte,
Lăsând în vis scheletul mâncat al unui dor,
Ce-mi spulberă toţi macii, care-au crescut sub pom,
Când lutul meu de înger, reînvie într-un măr!

Sfinxul din miezul Troiei

Motto:" În Orient se spune că norocul favorizează o minte pregătită. "

Îmi latră nopţile neapărat prelung,
Se aud chemări de păsări dinspre cârd,
Departe-n zare noaptea arde iar homeric,
Rănind idei cu conţinutul sferic.

Din cai troieni, zidiţi la mine-n vise,
Se mai reped cu gânduri interzise,
Ulise călătorul, doar soldaţi sticloşi,
Înnisipaţi de timp, dar încă grandioşi.

Îmi par ciudat de marţiali, ca luptători X'ian,
Rescrişi acum aiurea din plugul de ţăran,
Care speriat ascunde comoara şi cărarea,
Tăcând în suflet taina, cu tot cu disperarea.
















Şi vin privighetori la geamul dinspre vis,
Bat triluri clar şi limpezi în cedrul neatins,
Deschid ferestre-n lemn, grele ca un tezaur,
Decât e greutatea lor necântărită-n aur.

Că-n nopţile eterne îmi latră sfincşi în sânge,
La mijloc de cai repezi din scânduri iar se frânge
Istoria în două de la destin la cer, pe 3-4 picioare,
Arzând ce eu mai sper, din prea multă răbdare.


De aceea vă îndemn să mai avem speranţă,
Un cerc este o minune- o trestie o ştanţă
A lumii idiomuri, în care ne-am născut,
Aşa cum o vocală naşte al limbii trup!

O stea desculta...

Am adus o stea desculta
Pana in satul meu,
Se descuraja de trestii,
spunand limpede catre mine:
Piatra e piatra,
dragostea e dragoste,
frunza e un fel de iarba de sus,
Bunaoara asa cum sunt eu
o pasare din curcubeu.

Sta ea impamantenita intre lebede
cand lisitile isi cârâiau dorul,
clocotind mai avan ca Baraganul
si incet incet le tine isonul:
Cartagina a trebuit daramata de tot
pentru profa de istorie
si pentru barbatul ei cu poloboc,
ca sa ne povesteasca despre glorie.

Apoi taciunii din calul Pegas
in teaca si-i prindea intr-adins,
Strigand: Baiete, aici e ocruce
pe care gheturile am stins
In asa fel incat, hieratic,
nouvelles ecclesiastique,
sa prindem un tic:
elefanti sabotarzi,
adica fara saboti,
sa plece cu trompe puternice de doi coti
sa-si caute visele camilelor prin roua,
caci adevar va spun voua:
un alt Adamclisi pe-o turla nu creste,
oricat se catedrăluieşte...


Eu strigam:  haidem sa fim un destin ,
de floare lenesa, de septembrie,
ca sa ne invartim aripile fin,
ca atunci cand invarteam orele,
iar ea tacea plound peste lemne verzi,
dezmintita-n septembrie de suvoaie,
chicotind vieti de cocoare si raţe calatoare,
ca o ploaie de septembrie negrabita si tare!

HOWARD CARTER, arheologul care l-a descoperit peTUTANKAMON, omagiat de GOOGLE printr-un logo special. Din ziarul Gândul.

Citeşte şi HOWARD CARTER, omagiat de GOOGLE. Arheologul britanic a descoperit mormântul lui Tutankamon, în 1922

GOOGLE şi-a schimbat logoul, pe 9 MAI, pentru a-l omagia pe HOWARD CARTER, un arheologde origine britanică, faimos pentru faptul că a descoperit MORMÂNTUL LUI TUTANKAMON, dar şi pentru alte descoperiri legate de PIRAMIDELE din Egipt.

HOWARD CARTER este prezentat pe logoul GOOGLE privind mormântul lui TUTANKAMON. În locul literelor care formează cuvântul GOOGLE, apar mai multe obiecte din Egiptul antic, descoperite de arheologul HOWARD CARTER.

Citeşte şi HOWARD CARTER, GOOGLE şi TUTANKAMON. Care este legătura dintre arheologul britanic şi BLESTEMUL FARAONILOR

Omul care l-a văzut pe Dumnezeu

Dragostea este mai mult decât fluturi în stomac,
Este mai presus chiar de viaţă,
Nu-i ajunge tot oxigenul să se ardă
Şi se arde pe sine dragostea,
De obicei ea sculptează, pictează, scrie,
Găteşte, zâmbeşte copiilor,
Naşte noi lumi, întinereşte universul,
Face stelele să cânte şi irumpe în frunze noi,
În nopţi atât de albastre de ger,
Dragostea nu dă direcţia,
Se plimbă aşa pe sub stele, se strigă în noapte aşa cum
Cocoşii de fiecare dată îşi arată atingerea cu eternitatea
Adevărului că Dumnezeu există şi că El este uitat, trădat, minţit,
Căci cântatul cocoşilor este mai cunoscut decât o mie de înţelepţi,
Dragostea este cea care ne salvează
Şi pocneşte pe alocuri cu gheaţă la mal,
Dar limpezeşte întotdeauna vârstele omenirii,
Înflorind cei mai promiţători muguri,
Aşa cum Dumnezeu ni L-a arătat pe Dumnezeu,
Prin Omul acela plin de dragoste!

Iubind ca semizeii

Mă grozăvisem ca sită care scapă,
Cand atingeam femei cu stele din dotare,

Muşcam din viaţa bună înnobilat de apă
Cand limpezeam femei cu stele-n înserare.


Mă alungam prin holde rupând buze de maci,
Atent la ciocârlia ce-mi tresărea sub mână,
La cerul de deasupra de ochii ei posaci,
Atent la ciocârlia ce îmi cânta de-o lună.


Mă repezeam în steiuri roind ca râul aspru
Şi mă clăteam în gură cu calcare de stea,
Iubind ca semizeii ne dominam sihastru,
Cand atingeam femeia egală doar cu ea.



Mă împărţeam în rânduri de scris încet cu moartea,
Destinul de o parte şi dragostea-n tabel,
Iubind, muşcam din viaţă bucăţile din partea,
Pe care n-o ştiusem, deşi era la fel.

Magic răsărit de lună

printre plete de războinică fecioară

mi-a îndoit genunchii

şi suspinul ei s-a ridicat coloană,

Cobora încet lumina printre brazi întunecaţi

ferigile galbene pâlpâiau

ca lumânările printre pinii drepţi şi gravi,

Povestea era fără ocolişuri, dădea de-a dreptul

şi inorogul înţeleptul

îşi ascuţea cornul de secera lunii

dincolo de izvor noi doi ne iubeam, nebunii.

Curgeam unul într-altul ca apa în apă

Ca piatra în piatră

Ca rouă dimineţii în roza sărutată

Clepsidra morţii se-nvârtea aproape

Aorta era autostrada neantului

Era absolut superb efemerul.

Morala: Curând se lasă brume,

postum mai cresc ciuperci,

bulboanele spun snoave,

noi doi culegem melci.

absolut superb efemerul.

Magic răsărit de lună

printre plete de războinică fecioară

mi-a îndoit genunchii

şi suspinul ei s-a ridicat coloană,

Cobora încet lumina printre brazi întunecaţi

ferigile galbene pâlpâiau

ca lumânările printre pinii drepţi şi gravi,

Povestea era fără ocolişuri, dădea de-a dreptul

şi inorogul înţeleptul

îşi ascuţea cornul de secera lunii

dincolo de izvor noi doi ne iubeam, nebunii.

Curgeam unul într-altul ca apa în apă

Ca piatra în piatră

Ca rouă dimineţii în roza sărutată

Clepsidra morţii se-nvârtea aproape

Aorta era autostrada neantului

Era absolut superb efemerul.

Morala: Curând se lasă brume,

postum mai cresc ciuperci,

bulboanele spun snoave,

noi doi culegem melci.

Umbre pe trandafiri

Pe umeri îşi pictase îngeri,
În suflet aduna cocori,
Pe buze avea râs ce-l sângeri
Şi tot stătea cu capul în nori.

Cu toamna striga primăvara
Dintr-un etaj de porţelan,
Pe inimă asculta   vioara,
Plângând avidă de-un pian.

La capăt de etaj stam eu,
Cu rană la genunchi, nu-n suflet,
Cu roze căuta un zeu,
Eu pe-un genunchi răgeam în umblet.

Mă învolbura apa în ulcioare,
Cascade cad din cărţi  licoare,
Ea îmi fuma starea de anxietate,
Şi-mi trântea  toamna, oglinda-n cetate.

Prin bibliotecă văd cum zbori prin carte,
Neavând răbdare să-ţi sărut cea parte,
De zână în surâs, potrivit de sare,
Trandafir pe lamă, emanând răbdare.

Pe umeri purta picturile cu îngeri,
Prin suflet îi zburau cocori,
Se alăpta cu flori de nuferi
Şi cu ghirlandele de primăveri.

In weekend, printre florile bunicii si...mai incolo...