luni, decembrie 01, 2014

Proprietarul de frunze




De la Adam şi Eva încoa’
Frunzele sunt proprietatea mea,
De când se înalţă catedrale
Cu frunze se ornează sfinţii
În lauri sunt şi frunze de-ale minţii,
Lăstari, uscate, răsucite,
Fărâmiţate în ceai sau supte,
Cântate dintre buze la Ramadan,
Când ochii hoţilor te scormonesc de-un ban,
Frunze de lerul lerului întors
Într-un trecut nestors
De bucuria copilăriei brumării,
Când se alintau în mână boabele din vii,
Cuvântul frunză-dulce şi amar,
E semn de gol sau de prea-plin hambar,
Întrezărind prin uşa de pătul
Omătul driguit de-un om sătul,
Nealterat de la culori de toamnă,
Eu sunt proprietar cinstit, care vă cheamă
Cu mugurii istoriei ce vede
În strigătul vrăjit al frunzei sterpe
Din toamna cărămizii şi a chemării
Pământului ce nu ne dă uitării,
În frunză e şi seva şi mormântul,
În frunză este veşnic începutul...
Din care alte frunze vor hrăni speranţa,
Vor îndulci istoria şi viaţa,
Fără vreun preambul mai melancolic,
Căci psalmii-s plini de frunze şi bucolic
Iar amintirea unui Pan de viţe,
Mai viscoleşte încă prin actriţe
Acele minereuri de tristeţi rugoase,
Lăsând să cadă frunzele pompoase,
Hanuri împodobind, fântâni şi cruci,
Cu frunze zodii sau amurguri tuci,
Jucându-se în vânt cu neobrăzare,
Chiar şi când omul nu are de mâncare,
De aceea o prind ca pe o salată de omizi,
Din care cresc fluturi frumoşi-oxizi,
Oxizi de toamnă, frăgezii ca focul,
Fragil zburând cu verdele norocul,
Pe o arşită de galben împărat
În care şi fântânile se coc dendat’
Frunze de iarbă luminând podeaua
Acestei lumi ce joacă geamparaua,
Nimic n-ar fi în lume fără frunze,
Nici joc, nici cânt şi nici prea roşii buze,
Ci din pridvoarele de crengi uscate
Am deraia prin crengi desperecheate,
Ca zeii plini de scorburi şi perdele,
Să vadă sterp pământul sub picere,
Să mă prevadă atunci în echinocţii,
Venind de departe proprietar de frunze,
Ce aduce foşnetul şoptit, nerisipit în porţii,
Ci în fiinţe vii şi neconfuze,
Lăsând toamna de pe coamă,
Să pună frunze pe rană,
Să umple Casiopeea
De înfrunzite zări, femeia...
Frunzele de porţelan ale lacrimei bătrâne,
Ale lacrimei iubitei, ale lacrimei stăpâne,
Toate împodobesc un vis,
De prin dorul neatins,
Frunzele de clopot tare
Sau foiţa de ţigare,
Care creşte-n lunci sub lună,
Foc de soare, joc de mumă,
Tâmplele înfrunzite-n cuget
De idei, de rug, de răget,
Izbind lumea voastră tristă
Cu orizonturi dintr-o frunză ce există.

















































Niciun comentariu: