RĂSĂRIT

Dau de pomană neputinţă şi spaimă
Acelor bufniţe care se cred ereţi
Şi-n zilele de toamnă deschid cramă
Boboc întru iubire, poeţi.
Rup bucurii cu dinţi de alabastru,
Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,
Iar vameşilor stând în albastru
Le las nisipuri flămânde-n bastoane.
Cu ochii-aud lumini tot neculese
Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,
Lumină prelungită, virile-mi metrese,
De abur ghilotină din cerul ce-l răzbun.
Dau de pomană fumul nopţii mele
Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman
Scris doar în clipe surde şi rupt în clipe grele,
De un erou bărbos, dostoievskian.
Dau de pomană din mâna mea stângă,
Din vena mea rotundă şi avară,
Dau de pomană gloria-mi nătângă
Din pagina ursită să răsară.
Păstrez numai spinarea de poet.
Dură şi arcuită, urlând precum o fiară,
Dau tropotul de cai ce-or să dispară
Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.
Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,
Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,
Umbrit de un soare ce vrea să apună,
Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.