duminică, noiembrie 27, 2011

Întrecere de călăreţi


acum ştiu,
deşi este greu să cred,
acum văd,
deşi lumina mă doare.
acum sunetele
au cromatică valoare.

sunt tăcut ca un şarpe în oraş,
nimeni nu mi-a atins pielea,
toţi mi-au vrut capul...
chiar înainte de apus.

ne punem mănuşile, cazmalele,
ochelarii de eclipsă,
mai bine lipsă şi omorâm
ţânţarii unul câte unul.

la dreapta
 o nurcă perfidă,
la stânga
privirea ei similară.

deasupra
naturala privire a tatălui,
încolo mâna ei pe umeri
strâng disperat,
subliniat,
ca o cădere de pietre...
cam pe acolo pe unde trec călăreţii,
notabil măsurând trecerea.

2 comentarii:

Flor da Vida spunea...

Olá amigo poeta!
Vim te ver, te ler, e abastecer minha alma com tuas sempre magníficas e inspiradas poesias.

Deixo aqui pra ti uma chuvinha de carinho pra regar teu lindo e nobre coração.

Beijos de Luz e Paz

MiiutaChan spunea...

Si dacă am fi o muscă câte nuci ar arunca monştrii să ne omoare... Foarte profund sensul poeziei, ca într-un moment de întâlnire cu eul. Felicitări!

O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să...