luni, mai 13, 2013

RĂSĂRIT





Dau de-a dura neputinţă şi spaimă
Acelor bufniţe care se cred ereţi
Şi-n zilele de toamnă deschid cramă
Boboc întru iubire pentru poeţi.

Rup bucurii cu dinţi de alabastru,
Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,
Iar celor stând în albastru,
Le las nisipuri flămânde-n bastoane.
 
Cu ochii-aud lumini tot neculese,
Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,
Lumină prelungită, virile-mi metrese,
De abur ghilotină din cer ce-l răzbun.

Dau de pomană fumul nopţii mele,
Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman,
Scris doar în clipe surde, rupt în clipe grele,
De un erou bărbos, dostoievskian.

Dau de-a dura din mâna mea stângă,
Din vena mea rotundă şi avară,
Dau de pomană gloria-mi nătângă,
Din pagina ursită să răsară.


Păstrez numai spinarea de poet.
Dură şi arcuită, urlând ca o fiară,
Dau tropotul de cai ce-or să dispară
Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.

Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,
Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,
Umbrit de un soare ce vrea să apună,
Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.

Un comentariu:

carucioare copii spunea...

Superbe versuri! Felicitari!

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...