INOROGUL

Băiatul cu policandrul aprindea stelele

Strângând savuros mâinile pe sânii tăi.

Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,

Se trezea dimineaţa, rupea o floare

După care pleca.

“La revedere!”, striga curcanul din curtea vecină,

Înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.

Băiatul cu policandrul stingea stelele

Aducând o mână după celaltă peste coapsele tale

Şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă

De după paravanul păturii de lână,

Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună

Între zăbalele braţelor lui.

Şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa

Pe laviţă, rezemând policandrul de gleznele tale

Ca două vaze în care se oglindesc florile.