Martisorul - origine si semnificatie

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat."


Hai coşar, coşar
Prin oraş hoinar, hoinar
L-a văzut un om într-un car
Şi s-a luminat

Hai coşar, coşar
Prin oraş hoinar, hoinar
El dă omului vise noi
Oricând şi oricui

Ţi-a ieşit coşaru-n drum
Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum.

Când pe stradă-l întâlneşti
Mulţumit ai să zâmbeşti
Fiindcă omului îi place
Ca să creadă în poveşti



Când la uşă-ţi bate: cioc, cioc, cioc
Poţi să-i spui că ţi-a adus noroc
Ţi-a ieşit coşaru-n drum
Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum

Nu te întrista
Că te minte dragostea
Şi că-n orice loc n-ai noroc
Nu te întrista
Uite pe trotuar
Uite trece un coşar
Doar de l-ai privit
Poţi să spui că eşti fericit



Ţi-a ieşit coşaru-n drum
Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum.


Când pe stradă-l întâlneşti
Mulţumit ai să zâmbeşti
Fiindcă omului îi place
Ca să creadă în poveşti


Când la uşă-ţi bate: cioc, cioc, cioc
Poţi să spui că ţi-a adus noroc.
Ţi-a ieşit coşaru-n drum
Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum



Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar

Hai coşar, coşar...

Ofrande în cuvinte

Scriu la un ciorap sau la o pâine,
Unul pe faţă, cu gust de mâine,
Una pe dos, cu gust de azi,
Cu gust eteric cules din brazi.

Scriu ca ofrandă adusă Ţie,
Doamne de oameni în dor şi glie,
Cum Ţi se aduce mielul cel gras
Sau spicul plin, dau versul ars.

Dau sentimente, dau şi idei,
Puse-n cuptoare, după temei,
Pus  lângă naos sau la icoane,
Poeme tari, cu gust de  carne.

Nu scriu vreun Psalm, ba nici o Odă,
Nu sunt etern ca David, sobră
Nu-mi este zisa atât de crudă,
Chiar de e coaptă în nopţi şi trudă.

Dau ca un cânt al nesomnului viu
Acest cuvânt , ce acum ţi-l scriu,
Eteric şi ferm, rănind fantasme,
Fiindcă ce scriu nu-s deloc basme.

E un cânt de vise şi lunatice zbateri,
Aprinse clipe, dulci şi prelungi patimi,
Una pe faţă, unul pe dos,
Ca măduva întoarsă în os.

"A venit toamna, când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde; şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu, mai mult. Cine ştie? Dacă i-o fi sete şi va veni să îl bea?".  Nichita Stănescu

Prin zăpezile pure ale copilăriei

Nu  ştiu de ce atunci când am primit invitaţia de a scrie despre iarna, m-am gândit imediat la mituri, ca la vehiculele ce au umplut spaţii socio-culturale întregi cu poveşti care au avut mai ales rolul de a transmite o serie de legende, practici tradiţionale şi chiar oprelişti ce se puneau în comportamentul omului în vreme de sărbătoare, dar mai ales în timp de post. Sacralitatea evenimentelor la care se face referire adesea ne-a fost transmisă fie direct, fie subtil, nu doar prin obiceiuri, prin »aici faci aşa, aici faci aşa », că aşa spune cultura şi tradiţia, dar mai ales prin cântecele ritualice sau de colindă, prin aluzii fine, bătrâneşti (doar bunicii ştiu să rezolve toate problemele nepoţilor, fără să îi supere deloc !). Reale sau imaginare, povestind despre oameni sau entităţi supranaturale, istoriile noastre personale ne trimit ele însele în timpurile mântuirii şi ale începutului fiinţei noastre, când mici fiind şi foarte cucernici, ne închinam la toate icoanele şi beam agheasmă în fiece dimineaţă pe stomacul gol, după ce ne spălasem faţa şi mâinile, după care ne începeam ziua cu Tatăl Nostru şi abia aşteptam să mergem la biserică împreună cu bunica, iar dacă nu ne lua, o aşteptam aşa cum mă aşteaptă acum pe mine Andrei să vin de la suprmarchet. Mereu zilele sărbătorilor de iarnă miroseau a gutui puse în fereastră să alunge moartea şi a foc de lemn de salcâm din pădurea bufniţelor cu ochi mari şi rotunzi, apoi mai erau o mulţime de mirosuri şi de sentimente, din ce în ce mai amestecate, din ce în ce mai alerte, odată ce se apropia Crăciunul. Îmi amintesc biciul pentru Pluguşor, împletit de bunica Marina şi sfârcul de mătase ( Vârf flexibil al cozii animalelor, al biciului) pus ghiduş de bunicul Marin să dea aerului zbateri şficuitoare, dar şi clopoţelul pe care nu voiam să îl port la nicio sărbătoare, ca să nu zică lumea că sunt mic. Mai era buhaiul pe care îl trăgeau băieţii mari pe drum şi-n care ni se spunea că vom fi băgaţi dacă nu suntem cuminţi. Plugul–plug de lemn acoperit de brazi şi împodobeli după cum îi tăia capul pe unii şi pe alţii. Însă cred că toţi ne amintim trăiştile pline cu covrigi şi mere de Dâmboviţa, aduse de merari sub coviltire şi schimbate cu bunica pe grâu sau pe porumb încă din noiembrie. Mirosea în traista de bumbac a toamnă de deal şi în mintea mea era mereu livada care cădea într-una de plină ce era şi trebuia susţinută mereu cu araci, ca să nu se strice recolta a Popii Stelică din Fieni, fratele bunicii. O văzusem doar de două ori, dar n-am uitat-o nici acum!Sigur, istoria noastră bulversantă ne crea ceva probleme. Moş Gerilă ne aducea stilouri chinezeşti şi banane sau portocale ascunse prin diverse colţuri de cămară, ca să nu stricăm bucuria moşului. Crăciunul era mereu Crăciun. O sărbătoare cu guiţat, tăiat de porc, pârlit de porc, sfinţirea porcului şi neapărat brezarea copilului cu degetul mare înroşit de sânge pe frunte, ca să fie sănătos tot anul ce vine. O vedeam atunci pe bunica venind repede cu oala cu tămâie să scoată dracii din porcul ce trebuia curăţat nu doar de păr prin foc şi jeg prin apă, ci şi de tot ce-i fusese dat să audă aşa omenesc tot anul, mai ales când primise sârma în rât sau când rupsese poarta şi plecase cu ea în cap pe uliţă.

Acum îmi dau seama că noi n-am ştiut ce e aceea uliţă, până nu am învăţat la limba rusă că e o stradă, care nu e ştrase şi nici corso! Deh, subiectivism românesc! De fapt, bunicii mei foloseau cuvântul “drum” pentru tot ce tăia satul prin laterale, restul erau poteci, iar în centru era şoseaua. Aveam voie să ieşim la drum şi să ne repliem pe poteci, dar la şosea nu mergeam decât însoţiţi. Iarna însă spaţiul se deschidea mirific, liniile orizontului de aşteptare se topeau sub tălpicile saniei, fie cea mare cu cai, fie cea mică, cu copii sau cu bunic, iar trestiile deveneau simple jaloane pe imensul patinoar. Mai ales când făceam drumuri lungi ne plăcea, fiindcă eram înveliţi în velinţe şi sub noi aveam preşuri, toate ţesute la războiul din tindă, unde era clacă mai tot timpul şi auzeam cele mai grozave poveşti.Pregătirea în sine de drum începea cu o seară înainte. Bunica scotea ciorapii de lână, cojoacele din odaie şi le aducea în “casă” lângă foc, ca să stea calde când le îmbracă ăştia mici. Tot atunci noi mergeam cu bunicul să luam un cal sau doi de la nea Stan sau de la altă rudă, fiindcă el nu avea cal. Asta era o treabă bărbătească şi plină de aventuri, iar noi ne simţeam haiduci şi am fi şi cântat dacă nu se întorcea ăl bătrân să ne taie elanul. Nu aveam voie să cântăm pe drum, că nu eram Stanca proasta ! Pe urmă, pregătirea în sine nu mai conta, însă ştiam că trebuie să ne trezim foarte de dimineaţă, dar tot nu dormeam până nu auzeam o poveste adevărată care i se întâmplase lui Bâtu (iar ne venea greu să înţelegem ce e cu băţul ăsta, fiindcă mereu avea alt prenume) cu iele, zâne, draci, ţapi fantomatici, până adormeam de frică.

Dimineţile însă erau direct din basm.Pomii aveau bărbi de promoroacă, albul gârlei îngheţate ne oferea cel mai solid şi fastuos patinoar, iar troienele, în care cădeam cu cizmele noastre de cauciuc, luate cu coadă şi greutăţi de la Motanul încălţat, nici nu mai contau. Plutea o duioşie sobră în aer că-ţi lipea nările doar dacă îndrăzneai să respiri. Bunicul scoatea sania din curte, apoi pe noi ne urca şi ne învelea în sanie cu velinţe şi cu blăni de oaie argăsite de el, în timp ce bunica închidea porţile. Urma câte un drum printr-un vis troienit nu numai de aduceri aminte, cât şi de bandajele albe ale chiciurei întinse pe crengile dezgolite. De obicei mergeam cu treabă în câte un sat la şase-şapte kilometri, dar nouă ni se părea că trecem peste mări şi ţări, cu siguranţă treceam peste văi , dealuri, ape îngheţate şi poduri martore la cheful lipsit de evlavie al vizitiului de ocazie, care-şi mâna caii cu cele mai spectaculoase îndemnuri, pe care ştiam că nu avem voie să le repetăm nici măcar în şoaptă. Aşa se apropia seara magică a Ajunului. Repetam întruna Sus la Poarta Raiului, Florile dalbe şi alte colinde pe care numai bunica Marina le ştia şi nu vroiam deloc să învăţăm partea cu ne daţi ori nu ne daţi. Păi ce, cântam cele mai frumoase cântece şi ei  aşteptau să îi întrebăm dacă ne dau! Era normal să ne dea, nu-i aşa ?! Trăiştile ne cam împiedicau la mers. Erau neapărat albe şi ne atârnau de gât. Şi atunci eu am zis cam aşa- auzi, eu cred că noi suntem stupizi!Ăilalţi râdeau, dar moşul nu râdea. Nu, doar tu, dar nu eşti stupid, eşti prost, că de când e lumea asta, aşa s-a dus lumea la colindat!Îi auzeam pe ăilalţi râzând pe înfundate:stupidule! Râdeau puii de ţăran, nu fiindcă eram prost, ci fiindcă inventam cuvinte ca să nu fiu ca ei.Dar trecusem drumul şi am cântat îngereşte cu toţii. „Taci puiuţe nu mai plânge, florile dalbe, când m-oi duce, ţi-oi aduce, florile dalbe, două mere, două pere şi-un buchet de floricele”. Eram convins că florile dalbe sunt fulgi de îngeri ce cad prin zăpezi.

Aveam o mulţime de covrigi, de colăcei, de nuci şi de mere, ba şi câteva bomboane lipite de colăcei, mai aveam şi o mulţime de lumânări (raţia pe cel puţin o lună, fiindcă erau destule seri în care aveam lumină de la lampă şi muzică de la Vocea Americii). Oamenii mari ne primiseră cu bucuria venirii noastre, a micului nostru grup de cuceritori hibernali, chiar dacă ne curgea nasul, stâlceam unele cuvinte sau ne împiedicam la refren, când unul o lua înainte, iar altul tot insista cu florile dalbe, de parcă ne aşteptaseră tot anul şi comentau sincer cu noi despre venirea micului Prunc şi despre plânsul lui, ba câte unul ne punea şi întrebări suplimentare. Atunci noi credeam că Bethleem este pe undeva prin judeţ sau pe aproape prin poveştile bunicilor şi îi întrebam dacă au văzut peştera naşterii, fiindcă o iesle ca aceea aveam toţi acasă, iar despre vaci, boi, oi, unii ştiau mai multe decât cărţile încă necitite.Când am ajuns acasă am pus fiecare grămada lui pe o pânză întinsă special de bunica. Ne-am numărat comorile. Eu am mai mulţi covrigi! Eu am mai multe bomboane!Apoi am mâncat şi ne-am culcat. Urma dimineaţa o altă tură şi trebuia să fim printre primii, ca să mai aibă gospodinele ce să ne pună în traistă. Iar dimineaţa, nu înţeleg de ce, taina noastră o ştia tot satul, care răsuna de Bună dimineaţa la Moş Ajun!, deşi eu insistam că ajunul era seara, cete de copii trecând ba pe stânga, ba pe dreapta gheţii, ca să taie satul în două. Colţul acela ferit de lume, colţul acela  plin de mister, mai există şi astăzi şi cu toate acestea mie îmi este dor de acel tărâm al zăpezilor, al troienelor uriaşe pe care abia le escaladam, fiindcă acolo părea că se strânseseră toate misterele originare ale lumii mele, seara când bunicul meu cizmar ne citea în latineşte dintr-o carte secretă a lui, spunându-ne să luăm aminte, iar iezii şi mieii, băgaţi în casă la căldură, ţopăiau prin pat sau pe covoare, ca să ne strice nouă fântânile magice din coceni de porumb.  Nu ştiu cum se organizau datinile, nici ce folclor se cânta prin zonă, dar ştiu că am colindat de-adevăratelea şi nu ca proştii prin purele zăpezi ale copilăriei.

Apoi, când eu însumi am îneput să înţeleg că dragostea aceasta a omului pentru Dumnezeu este mai mult decât orice dragoste, am încercat eu însumi să scriu pentru a deveni poet cântat în nopţi geroase de copii frumoşi şi plini de sinceritate. Am reuşit un pic să alung ciulinii viforului din nişte suflete, încălzindu-le cu:

Muguri calzi de tămâioară

Muguri calzi de tămâioară,

Lerui ler, lerui ler,

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Azi cu lumini de inimi calde

Ne luminează la fereşti,

Din cerurile acum curate,

Îngerii dalbi, ne dăruiesc.

Şi-şi ning din aripi dalbii fluturi,

Nemuritori şi minunaţi,

Cu flori ne calcă prin săruturi,

Îngerii toţi, îngerii toţi.

Muguri calzi de tămâioară,

Lerui ler, lerui ler,

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Pătrunde-n casa ta, Sărace

Şi-n casa celui mai bogat,

Dar grijă are acum de tine,

Că o duci rău  şi eşti sărac.

În Noaptea de Crăciun vestită,

Maica din cer veghează lin,

În orice casă, pe orice plită,

Să fie brad şi-un strop de vin.

Muguri calzi de tămâioară,

Lerui ler, lerui ler,

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Şi-ţi vin în inimă colinde

Din vremuri când ai fost copil,

Când aşteptai pe lângă streşini,

Să-ţi umpli traista cu senin.

Cu mere, cu covrigi, bomboane

Şi cu poveşti cu ger nespus,

Copilăria noastră vine

Mereu cu Domnul mai presus.

Muguri calzi de tămâioară,

Lerui ler, lerui ler,

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Peste lume se pogoară

Pruncul Domn din Bethleem.

Prins

Dacă aş fi blocat într-o boabă de rouă,

Mi-aş duce rostogolirea până în mare,

Iubind luna, ferindu-mă de soare,

Ca să mă maturizez într-o perlă nouă.

Dacă aş fi blocat într-o petală de floare,

M-aş rupe la primul vânt şi aş zbura ceresc,

Până la orizontul câmpiilor plin de culoare,

Îndrăgostiţilor să las imparul lui te iubesc.

Dacă aş fi blocat în al meu sufletul meu,

M-aş rupe de mine însumi la primul curcubeu,

Ca să pot asculta, înţelege poveştile lumii,

Ca apoi să îi trec în legende pe unii.

Dacă aş fi o boabă de rouă pe o petală de trandafir,

Scos din sufletul meu nu aş fi, pe-o pală de zefir,

Cerul, orizontul, curcubeul, marea în el s-ar rostogoli,

Uşor ca întrebarea mă iubeşte, nu mă iubeşte, de-aş fi?

De Drago bete

Cum doamnelor acelea, din ierni demult apuse,
Eu nu le-am fost nici carpen, nici tintele rapuse,
Raman l-acea idee care s-a enuntat,
Ca sunt pe lume patimi mai lungi decat un pat.

Pitagora eternul sau sincerul Socrate,
Au tot vorbit in cifre, cu vorbe si cu date,
Aristotel desigur stiintele le-a pus,
'naintea mortii sale, atat de sus, mai sus.

O proza izbitoare despre Giordano Bruno
Ne tinteste si astazi cu textele-i din urma,
Iar trestia galileica a unui Blaise Pascal
Se sinucide astazi abjurand dupa val...

Ne tine deci de foame un Blasco Ibanez,
Cand hexagonul Zola se transforma-n trapez,
Din realismul aspru cu nuci si cu migdale,
Lasand ades prin aer arome otomane.

Pendulul lui Umberto soptit catre Kadare,
Cetatii da puteri de Scaune Ionesciane,
Ca sa le intelegem un pic pe langa Brecht,
Cand asteptam sa vina Godot al  lui Beckett.

Acelor doamne, astazi, un joc secund pe creste,
Nadir latent!taceri apuse-n zapaciri ecvestre,
Din care cresc in Tabii-albete Isarlak,
Sa ne amintim prin veacuri de-al Doamnei hagealak!

Cu fesul pus pe-o parte, greceste -egiptean,
Hedonist spirit dau, mediteraneean,
(din spiritul lui Pan)
Tacerii ce se lasa in lume cat o luna:
Aduceti un cocos- povestea sa o spuna!


"Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați!", a spus Socrate inainte sa moara.

De pe blogul Karinei - Copacul din tabloul cu îngeri - Ionel Muscalu

În seara aceasta Andrei mi-a spus: Tati, hai să ne uităm spre stele în sus ! Să vezi şi tu golul din cerurile grele, Prin care Dumnezeu luminează de ele. Nu, Dumnezeu nu aprinde stelele, Nici nu ne întunecă nopţile, Ci stelele sunt găuri de sus Prin care harul Domnului s-a adus. Pe acolo coboară în fiecare seară, Diafană, strălucitoare şi clară- o scară. E scara cerului adevărată Cu trepte după fiecare faptă. Uite, nicio seară n-a fost mai frumoasă, Decât seara asta, când tu ai stat acasă! Nici o stea nu a mai luminat aşa, Ca noaptea aceasta de îngeri grea. Eu m-am uitat în sus şi n-am văzut stele, Cu atât mai puţin scările spre ele, Ba şi cerul mi s-a părut posac, De parcă şi-ar ţine zăpezi în hamac. -Uite, acolo, Dumnezeu pictează icoane pe sticlă, Înmoaie stelele într-un cer plin de har şi de frică! Simţeam în aer miros de mir şi gust de tămâie, Ce peren îmi stăteau în gât, ca pumnul de cuie. Îngerii se învârteau pe lângă Creator, Agili, sprinteni, de ajutor şi uşor, Aveau bidoane de culori imateriale, Neştiute, dar clare, solare, imperiale. Identităţile lor se descopereau fericirii Cui avea puterea să-i privească în slavă, Iar cine putea privi tabloul de lavă, Rămânea emigrat în imperiul iubirii. Aşa ne trecea seara, scurgându-se-n meri, Munţi fabuloşi încremeneau în tăceri, De izvoare, de păsări, de magicii peşti, Eterităţi strălucinde în ferestre cereşti. Dumnezeu se apleca atunci şi colora un Ocean, Timpul fierbea zgomotos de frumuseţe avan, Ieşeau virtuţile ascunse ale sfinţilor la iveală Şi spinii din trupuri se smulgeau spre afară. Înfricoşată era zarea şi firea tăcea, Început sau sfârşit nu se desluşea, În apusul dumnezeiesc un singur copac, Răsărea plin de îngeri, virtuos şi sărac.

Expoziţie de panificaţie

Expoziţie de panificaţie

Limba mea voia să iasă într-o expoziţie solitară,
Sâsâită, stingheră, ruşinoasă, sprinţară,
De care să se audă chiar şi pe întuneric,
Iar oameni zgribuliţi să vină-n teleferic.

Eu nu voiam s-o las pe ea în lumina ce trece,
Chiar de-ar fi locuit într-un loc mult mai rece,
Dar aşa,  în nici un caz,  nu îi dădeam pace,
Plutind spre ochiul vertical, rotund, ce tace.

Ea insista să-şi facă expoziţia la Istria,
Eu,  histrionic, îi povesteam de alde Toboso,
Care hăhăia tot cam mătăsos aşa,
Să-l vindece pe bătrân un pic modo grosso.

Ea îmi spunea că gândeşte un cuvânt,
Iar eu, mereu sigur de cel care sunt,
Am închis gura şi am pus-o la brâu,
Să o am ca pe seceră la timpul de grâu.

DE PRIN VII…

Vorbind astăzi despre ieri, fulguind a primăveri,

Printre blestemate zboruri împăiate de prigorii,

Adun fapte prinse-n şoaptă lângă mâna mea cea dreaptă

Şi rup ceasuri ce scâncesc dulci secunde armenesc

La mijloc de nopţi bogate-n curcubee diamantate.

Taina visului armonic bând cucuta teutonic.

O port ca pe verighetă pusă pe deget cochetă.

Iluzoriu ca o glumă ce se leagănă-n picioare,

Împletind cu fantezie rugăciuni întâmplătoare,

Vând potire de Ostrov cu fineţuri de albastru

Şi mă legăn ca un cal din galop în trap buiastru.

Vorbind astăzi despre ieri, răsărit simțit de tauri,

Potopesc podgorii dragi aruncând din frunte lauri,

Cu paharul de cleştar tot moşesc la berze sfinte,

Adunând de prin Cotnar poama dulce şi cuminte,

Ca să strâng în vine soare de Pietroasă-ntăritoare,

Iară vis aborigen prind dintr-un Jidvei peren,

Biciuit ca grâu-n raze Drăgăşaniul pus în vase,

Strânse-n vesela-mi figură.

Mă trăiesc doar cu căldură.

Grădini,livezi, livresc ne cresc

Afară ninge, ninge,
În mine cresc grădini,
Se nasc în ceruri geruri,
În crivăţ bem din  vini.

Grădinile iubirii ce cu temei ceresc,
Zăpezile din ceruri de azur le învelesc,
Năvale marte-n suflet cu ghiocei din vis,
Afară ninge, ninge, tot cerul înadins.

Acum cresc albe gânduri, aripi de păsări rare,
Îmi stau în cerul gurii luminile polare,
Zăpezi şi iceberguri, din pură nea de sus,
Pornite de departe, din ziua ce a apus.

Tresar, căci mi se pare că drumul e închis,
Omătul e de floare prea dulce de cais,
Afară ninge, ninge, în mine cresc livezi,
Femeie ce  topeşti şi oameni şi zăpezi!

... îngerească

Durerea face şi ea parte din anii mei,
Aşa cum viaţa face parte din destinul nostru,
Doar trecerea timpului lasă loc
Uitării şi amintirilor cu soare.
Oamenii uitării răsar în gând
Înaintea morţii, ca un solo de chitară,
Dansând perdelele echilibrului până la pericol,
Numărate cu cifrele arabe, semănând cu virgule şi puncte,
Ce ne despart adesea vieţile, destinele,
Deşertăciunile cu viaţă şi sânge.
Eu cred că uitările au fost create de îngeri,
Iar numerele de diavol inventate,
Ca unităţi pentru păcate,
Fiindcă îngerii aveau săbii de foc
Şi dracul doar aripi de mizantrop.

Iarnă târzie

Ninge uşor, aducător de semne,
Cu fulgii luaţi din voalul de mirese,
Prin sânge ne colindă cu blesteme,
Această iarnă prinsă-n după-amieze.

Ninge tăcut, încet trecând prin oameni,
Ca apa unei Dunări recompuse-n cer,
Ne mineralizează topirea unei cremeni
Din fulgi căzuţi de înger, ca-n mister.

Ne curg pe gene, ni se scurg în suflet,
Cu amintiri din vechea noastră viaţă,
Se răsucesc, prin aer fac balet,
Cu praf de stele, copiii ne răsfaţă.

Ninge cu plumb, cu respirări de soartă,
Ursuz ca goarna care anunţă moartea,
Mă uit în zare, să găsesc o poartă
Şi nepăsarea ochiului îmi strânge zarea .

Ninge pribeag pe turle de biserici,
Iar clopotele vaiere ne-mpart,
Cocleala din statui topesc isterici,
Aceiași oameni ce destine ard.

Ninge păgân, că ne-am pierdut speranţa,
Aici şi moartea pare ca într-o nuntă,
Se scurg tristeţi, în fum ne trece viaţa,
Rămâne doar zăpada prinsă de-o ulucă.

HRISOV

Dat în cetatea noastră Giurgiu
Acest hrisov de dragoste tăcută,
Hotarul de lumină şi refugiu
În care-am asaltat trăiri o sută.

Dat cu surâs şi maxim de plăcere
Cetăţii ce-n dispute-şi rupe timpul,
Căci avansez cu ea, cu precădere,
Când ample stări petrec cu anotimpul.

Dat zilei calde, pline de verdeaţă,
Fiinţei ce ne leagă şi e dragă,
Acelei mame sau neveste – viaţă,
De care tot ce-i bun acum ne leagă.

Dat dor din dor şi rugă – Maică Sfântă,
Pentr-un întreg norod, neprihănit,
Vă fie bine tuturor – osândă:
S-aveţi lumină-n clipa ce-am hrănit!

Iar celor care vin, le fie dat
Mult mai puţine rele, sănătate,
Că mult au mai avut de îndurat,
Toţi care azi trudesc în asta parte!

Plebiscit cotidian

Amplă publicitate în agitata agora a timpului nostru
Dă agenda setting cu opţiuni calificate după avantaje,
Neîndoielnic, zilnic, suficient de importante,
Cât să dea de lucru chimiştilor, fizicienilor,
Politicienilor, agronomilor, renilor, dupa sezon, iepurilor
(au şi ei treaba lor),
Celor care se ocupă de înarmări multinaţionale,
Rebelilor, teroriştilor, neapărat medicilor,
Avocaţilor, ziariştilor, neamurilor, dincolo de Hebron,
În rest, păpuşarul reînoieşte, ca o modalitate firească
Mijloacele tehnice.