Gândul nerostit al celor mai mulţi poeţi este acela de a ascunde, sub perdeluirea vorbei atent alese, ceea ce vor, de fapt, să spună. Aşa s-au născut metaforele şi parabolele. Instinctual, poetul are ceva din fragilitatea cuvântului cu care lucrează. Rareori el cutează a zice răspicat ceva anume. Forţa lui stă în sugestie, necum în tăria rostirii. Ionel Muscalu procedează altfel. Mărturiseşte, dintr-o suflare, ce are pe suflet. şi are destule. Iubire, înainte de orice. Dar şi amintiri, şi prieteni pe care nu se sfieşte a-i evoca şi a-i numi, întâmplări, experienţe pilduitoare, locuri ce i-au marcat trecerea prin vreme. Mărturisitor fiind, ştie să povestească, ceea ce nu prea este la îndemâna poeţilor cu pretenţii de fantazare rimată şi/sau ritmată. Din acest unghi de vedere, Ionel Muscalu e din familia lui şerban Foarţă şi Emil Brumaru, fără a atinge, încă, virtuozitatea acestora şi nici extravaganţele care fac deliciul scrierilor mentorilor săi, în preajma cărora îşi cantonează poezia. Fără a fi un ascet al comunicării directe, poetul nostru este ceva mai retractil, dar la fel de atent la subtilitatea sensurilor, punând toată miza pe lirismul curat, pe distilarea vocabulelor. Ionel Muscalu are căldură şi tandreţe, nerv şi retorică. Poet de veac XXI, fără a se lăsa sedus formal de postmodernismul care pare a-i fi, mai curând, structural, el este o voce distinctă şi clară, pronunţându-se verde şi deschizându-şi, fără eziutare, sufletul. Forţa scrisului său stă într-o tensiunea lăuntrică aparte, pe care ştie să şi-o etaleze dezinvolt. Cam acestea ar fi consideraţiile care au alcătuit postfaţa semnată de mine la cea de-a doua ediţie a volumului „Baladele oraşului meu. Chipuri de prieteni”, apărută în primăvara acestui an la Editura Pelican şi urmând unui alt volum, „Războiul cailor pe pereţi”, tipărit ceva mai demult. Ionel Muscalu este încă foarte tânăr (n-a împlinit 35 de ani), dar are peste un deceniu şi jumătate de când scrie. A început ca jurnalist – şi am a mă felicita că i-am acordat, de la început, toată încrederea. A făcut şcoli multe, a umblat prin mai toată lumea largă, dar na încetat să cizeleze la versuri Băiat de la ţară, din împrejurimile Giurgiului, a prins drag de acest oraş mic şi i s-a dăruit. Între poemele care deschid cartea la care mă refer se numără şi acest frumos „început”: „Voi scrie o carte cât o lună plină,/ Vărsată în balsam de lemn de tei,/ Prin florile de crin, bujor şi iasomie/ Te voi purta de vrei sau de nu vrei.// Voi prinde chipuri de prieteni dragi/ în acul unui spirit de busolă,/ Maşini şi guşteri, pălării şi paji/ Te-or îmbăta, cu chihlimbar de vin, o oră.// Voi ninge valuri simple prin insule de zahăr/ Pe care Dunări şipot leneacă- n primăveri,/ Cu aripi de mătase eu voi aprinde paseri,/ Din veşnica pădure de sălcii, plopi, dureri.// Tichie de cireşe voi pune la ureche/ Statuilor din parcuri în verile de basm,/ în douăzeci de serii voi face nepereche/ Solzoşii peşti din piaţă pe un grătar cu astm.// Privirea-mi de colinde din seri precipitate,/ Fugită ca şi vântul prin mirodenii fix,/ Va creşte mânji din barbă şi pepeni din citate,/ Uitândumă- n departe cu ochiul meu de lynx.” „Talerul de ierburi al copilăriei mele” este o altă evocare lirică, cu sonuri din Labiş:”Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,/ Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,/ Am pierdut-o în verdele pădurilor sterpe/ Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,/ Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute./ în această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care/ Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,/ Am învârtit pământul de la un cap la altul/ Ca pe un fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi./ Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,/ De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,/ Am iubit-o cu inima urlând printre vaduri,/ Prin vârtejurile de ciocârlii ale neumbrei,/ Peste gorgane şi măguri, prin răstoace,/ Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,/ Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei/ Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,/ îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe./ Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,/ Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.” Teribilistul melancolic, însetat de viaţă şi având Esenin în sânge scrie fără şovăire şi nescrâşnit despre „Prăsila miriadelor de stele, un cer neschimbător”: „Roşeşete poezia prinsă în bordele/ Cu muzele mai despuiate decât crezi,/ Cu pumni în ochi, orgii şi cu sechele/ Pe care nu le văd şi nu le vezi./ Un sân altoi, o rădăcină scursă,/ Un zâmbet muşuroi nefericit,/ Piraţii vieţii-ntunecaţi acuză/ Confuziile unui tânăr mag vestit./ Lăcaş al spendidelor minţi, bacante/ Ce poartă-n al lor sân un Bachus dus,/ Stihii scăpate de la miazănoapte/ Aduc veşmântul ce tu i lai pus./ Folos nedezlipit de fantezie,/ Prăsilă-a miriadelor de stele,/ Un cer neschimbător de poezie/ Mai înduleceştea mele clipe grele.” Trăit printre „tâlhari şi cuţitari, bouari şi bivolari”, tânărul nostalgizează vremurile vechi în care „se bea vârtos” în cârciuma „La patru pietre”, unde băieţandrii îşi parcurgeau lecţiile de iniţiere în bărbăţia dură, privind cu atenţie şi jind la cei din preajmă, cum ni se povesteşte în „Setea de vară”: „La Patru pietre e o vară dură./ Căldura bate-n supravieţuire./ Autonomi şi pretendenţi la codru -/ Toţi cetăţenii, fără osebire,/ îşi neacă setea-n berea unui lotru./ Acel crâş- mar avea deatunci îndemâ- nare;/ Vorbea destul, punând apă-n pahare,/ Bătăi erau ades în curtea plină,/ Se furau bani şi se scoteau cuţite,/ Dar beţivanii se rugau să ţină/ Deschis cât mintea lor primea urzite/ Acele halbe atent îngrijite./ Acolo învăţat-am povestea pe deplin/ Că tremurul vieţii-l prinzi din mers,/ Că dragestea pentru femei e-un chin,/ De nu ştii să-i oferi un univers./ Se bea vârtos, pângăritor se bea,/ La Patru pietre, mai demult, cândva,/ Iar harul despuiat al vorbei de ocară/ L-am învăţat acolo, jucându-ne pe-afară.” „în orbita lui Borges” dă la iveală un Ionel Muscalu hieratic de-a dreptul, atingând uşor petalele şi pedalele cuvintelor, chiar dacă tot vitalist şi cu porniri de făcător al lumii sale:” Aş vrea să spun cuvântul cu pricina,/ Să nu mai ningă viscolind cu ger,/ Ducând Siberii de omăt spre Scilla./ Caribda adevărului o sper.// Aş vrea să tac lumini de-azur prin aer,/ Să mă-ntâlnesc cu nechezat de roib/ Trecând speranţa viselor prin caer,/ Să cresc lumini de rodii pentru-un orb.// Aş vrea din arbori mari să fac oraşe,/ Vitralii să le pun cu Dumnezeu,/ Să chem cu semn de rouă îngeraşe/ Să-mi rupă trupul cu gust erezeu.// Aş vrea să licăr prin troieni de dafin/ Cu versul licurici în pridvor amurgit,/ Să urc spre munte întrun băţ de afin/ Cântând spre seară versul ruginit.” într-o tonalitate asemănătoare sună şi „Pe lângă Villon”: „Ah, inima-mi hoinară iară zburdă,/ Cu mintea-mi limpede se ia la trântă./ Spectacol inedit, medieval,/ Solzoasele făpturi de prin podgorii/ Roiesc de butii duse către Pan,/ Grifoni îmi latră-n oase alegorii,/ Clovni şi fachiri îmi tescuiesc prin vine,/ Sărmană doamnă, nu ştiu cât m-o ţine.” în fine, până la reîntâlnirea de mâine cu poezia lui Ionel Muscalu, iată şi un text – „Inorogul” – de indicibilă tandreţe:”Băiatul cu policandrul aprindea stelele/ Strângând savuros mâinile pe sânii tăi./ Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,/ Se trezea dimineaţa, rupea o floare/ După care pleca./ La revedere!, striga curcanul din curtea vecină,/ înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.// Băiatul cu policandrul atingea stelele/ Aducând o mână după cealaltă peste coapsele tale/ şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă/ De după paravanul păturii de lână,/ Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună/ între zăbalele braţelor lui.// şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa/ Pe laviţă, rezemându-şi policandrul de gleznele tale/ Ca două vaze în care se oglindesc florile.”
articol publicat in 07.08.2008 ca editorial in Atac
de Dan Mucenic
