La multi ani!

Limpede vă fie anul, Feerică lumina, să vă crească-n conturi banul, Sănătatea, nu pricina, Înţelepţi vă fie paşii, Dor dumnezeiesc vă vadă, Bunătatea, fericirea să vă fie ariergardă!
La mulţi ani fructuoși, dragi prieteni! 
2015 să rămână amintire, 2016 să fie an bun pentru voi toţi! 
Cu drag să ne vedem şi în anul care vine!

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Crăciunul de acasă (colind 2014)- Costel Chiosea, ...

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Crăciunul de acasă (colind 2014)- Costel Chiosea, ...

POETAS SIGLO XXI - ANTOLOGIA DE POESIA MUNDIAL + 17.500 POETAS: Editor: Fernando Sabido Sánchez : IONEL MUSCALU [8653]

POETAS SIGLO XXI - ANTOLOGIA DE POESIA MUNDIAL + 17.500 POETAS: Editor: Fernando Sabido Sánchez : IONEL MUSCALU [8653]: I

Ionel Muscalu. Poeta (Giurgiu, Rumanía) 

EL RECIBIMIENTO DE LA POESÍA 

Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás

Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa, 

Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres 

Y para que el Parnaso te estire sus brazos de hierba verde, 

Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida, 

Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos, 

Y sólo el Parnaso te cumple tus tigres del paraíso

Deducido de los finos atentados contra el movimiento

Y que las águilas locas de polvo se acuerdan de su aleteo

Con el ruido de la niebla. 

Ayúdame, cortejado por el castigo, 

A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!

Traducido por Andrei Langa 

Întâmpinarea poeziei

Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre

Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,

Ca urma ta să nască doar femei,

Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,

De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,

Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,

Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului

Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării

Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa

Cu zgomotul ceţii alături.

Ajută-mă, curtat de pedeapsă,

Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!

LAS PALABRAS 

Las palabras no se avientan a la página o por la ventana,

no se ajustan, ni se fabrican, ni se engranan.

Las palabras no se juzgan, ni se digieren, ni se fuman,

ellas deben ser dócilmente colocadas y

- todavía hojeadas - 

hay que dejar que se muevan, que susurren, que retumben,

que se aclaren y vivan solas sus significados.

Las palabras deben ser tratadas con paciencia,

con soluciones especiales que vienen de historias

-personales, culturales, sensoriales-

A veces las palabras se palpan y están dadas por el Señor,

a veces vienen de las verduras, del agua, del sol 

y del aire- etéreas, terrestres, esféricas-

Las palabras no se provocan, 

y se deslizan en el cuerpo por el tacto.

Las palabras rechinan pero no como las puertas o los dientes 

sino como los sentidos llenos de significados,

con sensaciones nocturnas 

cuando truenan sus huesos, de aire y de vidrio,

como unos misterios,

a través de los rincones de las casas. 

Las palabras están en la memoria, 

en los pliegues de los ojos, de la boca y de la frente.

Las palabras se sueñan de día, a veces con tacones

mientras las escribes extendidas

y se iluminan cuando te visitan por la noche. 

Las palabras se flitran 

como filtra la abuela el queso en la coladera

como los ¡hombres, pájaros y cerdos! 

con los signos de puntuación.

Las palabras no son de oro ni de plata.

La palabra oro es tan corta

como agua, cielo, aire 

y la palabra diamante es pulida

como el pájaro es pulido por el aire

que no vuela sin rumbo

sino que desciende del sol.

En nuestros relojes de arena

se murmura, por momentos, 

que el tiempo ha pasado.

Las palabras ordinarias se van,

las importantes se escapan 

pero no irán al futuro

sino por dichos y combinaciones

de otras y otras generacione

Traducido por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada

Cuvintele

Cuvintele nu se azvârl pe pagină, nici măcar pe fereastră,

nici măcar nu se potrivesc, nu se meșteșugesc, nu se meșteresc,

ele nu se judecă, nici nu se rumegă, nu se fumează cuvintele,

Ele trebuie așezate sfios,

lăsate să se foiască încă,

să se miște, să susure, să foșgăie,

să-şi limpezească, să-si traiască, singure sensurile.

Cuvintele trebuie tratate cu rabdare,

cu soluții speciale, scoase din istorii personale,

culturale, senzoriale, individuale,

Ele se pipăie și uneori se dau de la Domnul.

Alteori vin din legume, soare si apă,

din aer - eterice sau din pământ - sferice.

Cuvintele nu se zgândăresc şi nu se zădără,

cuvintele tactil se aluneca pe lângă corp,

cuvintele se foșnesc, dar nu ca paginile, nu ca banii,

ci ca sensurile pline ale obiectelor, ale lucrurilor,

cu ale lor senzații nocturne,

când își trosnesc oasele de aer şi sticlă

prin toate ungherele caselor, ca niște mistere.

Cuvintele se visează ziua, uneori pe tocuri,

și se dumiresc noaptea, când ele te vizitează,

în timp ce tu ți le aşterni în liniște si-n anvergura lor,

în amintirea cutelor săpate la ochi, la gura, la frunte.

Cuvintele se strecoară prin semnele de punctuație,

cum strecura prin sedilă bunica brânza:

Asta la om, asta la paseri, asta la porci!

Cuvintele nu-s de aur au de platină,

cuvântul aur fiind atât de scurt,

cât şi apa, cât si cer, cât și aer,

iar cuvântul diamante fiind șlefuit,

ca de aer pasărea zburătoare,

nu zburătăcitoare,

ci cea coborâtoare din soare.

În clepsidrele noastre foșnind a clipe

la timpul trecut,

cuvintele obișnuite seduc,

cele importante trecând

nu în viitor,

ci prin ziceri și combinații

de alte si alte mâini generații.

Marea, semne pe suflet

Noi ne punem trupurile goale peste cadavrele de scoici
În cimitirul ars atât de fin de arzătorul soare,
Ne întoarcem ca stavrizii pe încinsele grătare
Şi vă trimitem selfieuri. - Ce bine e la mare!

Noi ne dormim tăcerea ascultând valul
Sau o învingem ca pescăruşii tot ţipând,
Ciudate clopote, uscându-ne limanul,
Ne ardem pieile în expiratul timp.

Şi n-avem milă pe umedul nisip,
Unde în noapte s-au iubit prin spume
Atâţia tineri năuciţi, fără de chip,
Care mai pot destinul să-şi răzbune.

Stăm după ceas pe burtă sau pe spate,
Apoi zburăm în vânt în parasailing,
Luându-ne din portofel raţia de libertate,
Ca albatroşi ucişi în ultim zbor, pesemne.

Şi umbra o căutăm în sufletele arse,
Iar ochii ne sunt liberi peste poate,
Ne tot hrănim fantasmele de piele false,
Apoi ne odihnim în cimitirul valurilor sparte.

Ţara numărului 9 sau de la băieţii de prăvălie, la băieţii de partid… ca de la Spiridon la Chiriac

 Începusem să scriu acest articol gândindu-mă la scârba admirativă cu care o parte a poporului român, deci şi giurgiuvean, îmi tot repetă că nu mai scăpăm de ăştia, fără să-i nominalizeze, aşa cum se temea mamaia să-l nominalizeze pe aghiuţă, iar cel bătrân îl numea al dârâitului, aşa de-o invenţie, de-o poezie. Dacă în ceea ce priveşte entitatea supranaturală, să zicem că e normal, în ceea ce priveşte entitatea antidemocratică, demagogică, populisto-băsescoidă, mi se pare chiar anapoda, nu fiindcă eternitatea s-a născut la sat, ci fiindcă eteritatea începe acolo unde se sfârşeşte spiritualitatea, adică taman la uşa politicii. Apoi, mi-a venit în minte o comparaţie absolut aleatorie între un băiat de prăvălie sau, vorba domnului I. L. Caragiale, băiat pe procopseală (în casa lui Titircă), aşa cum era Spiridon şi băieţii de partid !

- Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici…

Ei bine, care este deosebirea între un Spiridon care ştie numai de Jupânu’ şi de bătăile pe care le ia fiindcă trage la aghioase şi băieţii de partid care ştiu numai de câte un Zeus şi de DNA, fiindcă trag tunuri, tulburând liniştea publică, fără solicitare prealabilă şi, mai ales, fără să aibă aprobarea împărţelii ? Păi, mai întâi este ca între Spiridon şi Chiriac,( tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă, amorezat şi împlinit în amor de Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache). Adicătelea, unul cu bătaia, unul cu … consoarta stăpânului…,că, «nevastă-mea nu­-i d-alea, domnule ! ».

 Apoi, dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. Mai de-adevăratelea, unii cu mătreaţa în păr şi spinarea ciomăgită, alţii cu moralul nereperat, cu teşchereaua jupânilor pe mână şi, culmea, consimţitori la mai binele consoartei! Normal românesc, toată lumea e nemulţumită şi la apus de soare ar vrea să se omoare… Bre, nenea Iancu ăsta, nemuritorul, cum a arătat el esenţa băieţilor de partid, a ierarhiilor de casă, pornind de la un biet cherestigiu, căpitan în garda civică ! Fiindcă ştiu că românul nostru este grav, mucalit, ascuţit în observaţie şi, ca tot meridionalul, extrem de lucid, cred în acelaşi timp că butada: Vin ai noştri, pleacă ai noştri ! este o propoziţie extrem de logică în acest spaţiu românesc în care aceiaşi băieţi de partid, indiferent de partid, rămân aceiaşi băieţi câştigători de licitaţii, aceiaşi băieţi care învârt banul public şi împart şperţul, care aleargă după măgarul câştigător în alegeri şi care îi aduce sarsanaua cu voturi, indiferent că ele vin de la Paris sau de la Poplaca, aceleaşi încarnări ale spiritului băiatului de prăvălie sau de pârliţi ai societăţii, care merg de fapt pe logica femeii lui Pristanda  - Pupă-i în bot şi papă-i tot!, prefăcându-se afectaţi de soarta tuturor, dar acţionând doar în propriul interes şi, ca să rămânem tot la Caragiale, vorba lui Chiriac:” Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist.”.  Fiind vorba la unii de o afacere,  iar la alţii de o ţară este clar că Spiridonii dorm când trebuie să fie treji, sunt pe maidan când ar trebui să fie acasă şi nu prea consimt la onoarea de familist a jupânului care îi ţine, fiindcă ăla este inimă rea, iar ei ori sunt proşti ori sunt incapabili să înţeleagă realitatea în care trăiesc, aşa că se fac a nu vedea combinaţiunile dintre diverşi Chiriaci şi Vete serioase, în a-şi înşela  ambiţiile, onoarea, familiile, fiindcă nu-i interesează decât propria piele. Pe de altă parte, tejghetarul e interesat nu doar de mărunţiş,  ci şi de a consimţi la onoarea de familist a jupânului, atât timp măcar cât trăieşte în amor cu nevasta acestuia. Încurcat mai este şi acest nene Iancu ! Sau nu! Fiindcă, la televizor, pe toate canalele româneşti, vedem divorţuri, răpiri de amante, certuri pe copii de dragul ratingului (Solomon ar fi tăiat copilul în două), vorba aceea, băut tutun în văzul lumii ! Cum tot aşa, vedem şi cocoane, galoane, vuitoane, autostrăzi nereperate, ca şi umorile de nefamilişti ale diverşilor crai de bamboo şi ţăţici de Dorobanţi, care-şi etalează comediile ionesciene în pieţe publice, fără a fi bătuţi cu pietre. În timpul acesta, alde chiriacii tejghetari consimt la jumulirea populaţiei în propriul lor beneficiu, ridicându-şi averi şi dorind apoi să-şi depăşească propria condiţie cu pulanul în mână… până află de fapt că nu onoarea lor era nereperată, ci că meşterul a schimbat numărul 6 cu numărul 9, unde se pare că în ultima vreme trăim cu toţii.

Jos Coruptia! Coruptia ucide!

Jos Coruptia! Coruptia ucide! 
O generatie are nevoie de o revolutie care s-o justifice! Unii fac revolutii in strada, altii fac revolutii industriale.Peste toate, furia impotriva unei clase politice anchilozate in nemernicia afacerismului jegos, impotriva satrapilor mai mari si mai mici, impotriva odioasei spagi care este singura unsoare pentru mecanismul ruginit al unei tari excomuniste, conduse de comunistoizi. Dar fara sa ai un tel, fara sa stii ce vrei, fara sa identifici punct cu punct ce vrei sa schimbi, nu e decat ceaţă, fum, o altă petardiadă menită să ascundă jocurile din spate. Să te identifici prin dihotomia Vrem spitale, nu catedrale!, arată cât de uşor se poate manipula o cauză corectă. Fiindcă dihotomia asta, adică polarizarea bine/ rau, frumos/urat, drept/nedrept, adevar/minciuna, etc, nu crează nimic, căci demostrează o vârstă emoţională colilărescă. Şi mie nu-mi este suficient faptul că oamenii au o problemă cu Patriarhul Daniel. Dar de ce nu vreţi şi spitale moderne, utilate, cu specialişti de renume mondial şi catedrale pe care să le viziteze francezii, spaniolii, germanii şi în care să ne rugăm noi cu evlavia noastră? Fiindcă cineva, un inteligent manipulator, v-a spus că nu sunt bani pentru spitale, fiindcă se dau bisericii. O tâmpenie credibilă şi uşor ingerabilă, unsă pe felia de pâine a micului dejun revolutionar. Oameni buni, cei care ne tin in stradă de 26 de ani, fiindcă în stradă se iese de atunci la momente şi intervale când supapa socială nu mai este capabilă să elibereze frustrarea pe care ne-au creat-o ei, conducătorii furăcioşi, ticăloşi până în adâncul sufletului, care nu ne-au furat doar banii, ci şi viitorul, ei, conducătorii aceştia mediocri, inoportuni şi cu memoria scurtă, vor reuşi încă odată să câştige... şi au început deja, căci revoluţia îşi devoră proprii fii, până când ajunge la o restauraţie.
Vigilenţă! Venerabilii politicieni, mai puţini notorii,deja îşi fac încălzirea şi vor să intre pe teren în dăngăt de clopote şi la lumina lumânărilor aprinse pe asfaltul patriei.
"... să nu ratăm acest moment pe care îl așteptăm de zeci de ani și pe care ni l-a făcut cadou nimeni altul decât Gabriel Oprea!"

Prognoză meteo

Şi curând începe iarna,
Iar atunci va ninge aşa,
Ca şi când îngerul goarna
Peste fire va sufla.

Curând vom vedea  îngheţuri,
Oameni mici şi foarte atenţi
Vor călca parcă având greţuri
Pe covoarele de argenţi.


Şi chiar limpedea lumină
Va începe să-nfioare
Suflete din histamină,
Căci lumina toată doare.

Şi-o să ningă lung şi tandru,
Ca-ntr-un vals prea vienez,
Vânturi tari  pe oleandru
Vor purta un pincenez.


Iar în turbata câmpie,
Viscolele  vor juca în ie,
Cale către împărăţia
Unde se răneşte situaţia.

Peste lume fi-va alba
Şi vom respira curat,
Gheţuri ne va dărui baba
Şi un ten un pic crăpat.

Noaptea poate să se ducă,
Se aude zvon de copii,
Bucuroşi pe sănii  urcă,
Colindele noastre vii.

Vă urez, vă fie bine!
Balsam să aveţi în surâs,
Ţine lumea pentru sine
Farmecul din râsu-plâns.

Cât aş vrea

Cât aş vrea sa pot sa-ti spun,
Inima de alt parfum,
Cat as vrea sa poti sa-mi dai
Inima in evantai,
Sa imi fac doar vant cu ea,
Sa nu 'nebunesc cumva,
Sa te chem si tu sa vii,
Inima cu gust de vii.

Limpede ca un izvor,
Sa las clipa mea de dor,
Sa mai navigam un pic
Cu sarutul spre buric,
Sa dormim ca pruncu'n poala,
Inima cu gust de ceara,
La sfarsit sa te privesc,
Inima cu ras ceresc.

Cât as vrea, dar nu stiu cum,
Cerul m-a lasat in drum,
Apa are gust de clor,
Inima de adevar,
Iara aerul curat,
Parca nu-i adevarat.
Si-atunci inima din mine
Tine drept, numai spre tine!

În 2 OCTOMBRIE am participat la emisiunea CRONICA GIURGIUVEANA de la Giurgiu Tv

Printre sticlele de bere goale, 
mucurile strivite de tigare,
timpul isi facea scara catre seara,
El, nemaiavand timp de pierdut, trecea,
In timp ce noi ne uram La multi ani,
Sa traiesti o suta de ani,
Sarbatorind fiecare an pierdut
Sau castigat in fata cerului
Pe care gastele il mangaiau
Cu zborul lor catre sud,
Daca cerul ar fi cer, nu un spatiu stingher,
Am inainta bucurosi catre el,
Dar asa si puntea Ingerilor de japs
Era o urma de combustibil ars...

Eu demagog nefiind...

Îmi zice unul să stăm într-o vitrină.
Să scrie fiecare ce-o să vadă.
Dar dacă -n ziua aceea nu e soare,
Dar dacă-n ziua aceea nu-i paradă?

Dar dacă-n ziua aceea plouă des,
Aşa cum scriu dacă plouă în Giurgiu,
Ce ar putea să fie de înţeles,
Ce ar putea să toaleteze lustru?

Dar dacă-n ziua aceea este ceaţă,
Duplicitară , ca o vreme nouă,
Vizibilitatea atuncea mă răsfaţă,
Că-n culpă stă trifoiul meu de rouă.

Fiindcă în carnaval de carte şi lucid
Accept biblioteci ce mă deschid,
Nu de adeziuni circumstanţiale,
Ci de valori reale, nu lălăieli banale.

În cadrul intim al unei vitrine
Aş accepta cunoaşterea de sine,
Efect preaclar de autoritate
Şi nu al degradantei limbi aglutinate...

Seară de ploaie

Statornică în ziduri de mătase
Te îngereai în serile ploioase,
Spărgându-mi dimprejur tot vidul,
Ce îmi creştea-n vertebre zidul.

O cărămidă-n casa mângâierii
Îmi picurai cu buzele edenii,
Lăsând să crească iedera din noi
Pe geamurile ude de oloi.

Ciment şi marmură de laudă flămândă
Îmi dăruiai în serile de pândă,
Când bucuria mă acoperea
De lepădata inimă a mea.

Şi-n construirea casei ca statuie,
Tu sufletul mi-ai izbăvit din cuie,
Fără mistrie, daltă sau ciocan,
Cu o privire plină de balsam.

Viitorul ni-l facem singuri sau ne îngroapă cineva în el

Sunt sigur că toţi părinţii se gândesc cu drag la copiii lor, că vor să le ofere sufletul, puterea, respiraţia , speranţa şi limita lor, dar într-un oraş în care sigura chestiune dinamică este pensionarea şi liniştea care se întinde geometric, un oraş care se prăbuşeşete în uralele unuia sau altuia şi-n tăcerea majorităţii, nu-i poţi oferi decât liniştea căminului şi bucuria întâlnirii cu oamenii de seamă ai urbei, nu o viaţă normală şi civilizată, fiindcă, da, vine toamna şi toamna plouă, iar în oraşul ăsta când plouă nu ai unde să ieşi, decât în cârciumi...

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

 Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează atenţia cititorului. Poetul se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat ulterior cu tovarăşii lui de joacă: „la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi/ De ruşine că au îmbătrânit” (În loc de evidență). Cei mai mulţi au murit de ruşine că au îmbătrânit... iată o presupunere emoţionantă, pe care numai un poet putea s-o facă. Ionel Muscalu vede ceea ce nu văd oamenii obişnuiţi. El contrazice prejudecăţile curente, bazându-se pe un elan care reinventează existenţa. Iată cum începe un poem intitulat Dragostea nu există: „Te iubesc chiar dacă dragostea nu există!” Un adevărat poet sfidează evidenţa, instaurează adevăruri axiomatice în locul argumentaţiilor cinice. Este exact ceea ce face Ionel Muscalu, purtat de un entuziasm înnăscut, necircumstanţial, de o bucurie de a trăi care transformă viaţa de fiecare zi într-o sărbătoare. Dragostea, în poezia lui, nu are nevoie de o recuzită fastuoasă. Darurile pe care şi le fac îndrăgostiţii, insignifiante din punctul de vedere al oamenilor cu spirit practic, deţin, în viziunea poetului, o valoare imensă: „Mai ştii picătura aceea de apă?/ A fost primul diamant pe care ţi l-am dăruit,/ Tu mi-ai răspuns cu o zbatere de aripi de fluturi,/ Mi-ai dat un flutur de gene pe obraz,/ apoi, un sărut şi mi-ai căutat mult,/ Aproape un an, un trifoi cu patru foi,/ Nu te-ai lăsat până nu l-ai găsit” (Mai știi). Starea de spirit a poetului, indiferent de vârsta la care şi-a scris fiecare poem, este tinereţea. Adolescenţii văzuţi în imaginaţie de Nichita Stănescu învaţă mersul pe apă în picioare. Adolescenţii lui Ionel Muscalu se dezbracă de fluturi pentru a călca, puri, pe nisip: „Doamne, ce tineri eram atunci,/ Cât de dornici de viaţă,/ Cât de mult plonjam în fiecare zi,/ Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,/ Nu conta că era dimineață, zi sau seara,/ Nici noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,/ Ca să călcăm puri pe nisipul lins de valuri”. (Caruselul de fluturi). Într-o antologie a poeziei care slăveşte tinereţea ar trebui să figureze, neapărat, şi Ionel Muscalu, care a eternizat în versuri inspirate această vârstă. Remarcabilă este şi inventivitatea acestui autor. Îţi vine să crezi despre el că se află în posesia unui corn al abundenţei imagistice. Altceva! Mereu altceva!, aceasta pare să fie deviza sa ori de câte ori se angajează în aventura scrisului. Merge şi el pe urmele lui Ilarie Voronca, poreclit în epocă „miliardarul de imagini”. Ionel Muscalu tinde să devină şi el un miliardar de imagini (invulnerabil faţă de DNA!): „Vilegiaturiștii culegeau fructe de pădure cu urşi cu tot”, „Stau singur în patul din camera cuşcă,/ Fereastra-i închisă şi patul mă muşcă”, „Oraşul se înfăşura în cearceafuri de ceaţă”, „Cormoranii stau pe stâncă la uscat,/ Parcă-s păsări de-mpuşcat”, „Sunt navetist în propria mea viaţă,/ Alerg spre soare în fiecare dimineaţă” etc. Dacă cineva mi-ar cere să aleg un singur poem din această carte, m-aş opri asupra celui intitulat Descântec contemporaneizat. Enumerarea ingredientelor care trebuie combinate conform unui ritual vrăjitoresc încântă (nu descântă!) prin farmecul său literar: „un picior de iepure şchiop,/ scăpat de vânzare la iarmaroc,/ o digitaţie profilată, dar nedescoperită,/un clopoţel de argint din apă rânduită,/ părul de pe coada vulpii de urs jumulită,/ puloverul tău cu şnur, dezbrăcat canonic,/ botul pe care îl faci, de ornitorinc,/ şi licori din flori de la ursitori-un pic,/ apoi se dă un ptiuuu! pe angoasa întoarsă/ cât spaima cea trasă din teama de-acasă,/ ca să se ducă frigul pe pustie,/ dincolo de soarele muls în apus de la tichie,/ de-o fată nurlie, frumoasă, candrie”. etc. Poemul, admirabil tradus în engleză de Monica Rodica Muscalu, are toate şansele să atragă atenţia unor cititori străini asupra acestui poet original (uneori excentric), insuficient cunoscut deocamdată de iubitorii de poezie de la noi.

 Alex. Ştefănescu

eu pot să strig

Nu  pot să-mi plâng sau să vă plâng de milă,
Cât verde mai e în frunză clorofilă,
Cât prostia cea lehuză şi grăsană
Mai dă compatrioţilor pastramă.

Cât educaţia e vie ca un orb,
Iar noi mai smulgem irisul din sorb,
Când nu vărsăm, deşi ne este rău,
Iar disperarea umple capul greu.

Nu pot să smulg din depărtări departe,
Când toţi românii sunt plecaţi aparte
Într-un exil flămând al valului trecut,
Acum când stau pe unde n-or fi vrut.

E vremea înghesuielii şi-a tocirii,
Când se zbat în suflete baierele firii,
Când , ba scrâşnind, ba scâcet trimbulând,
Cuvintele strivesc, hemoragii provoacând.

Când muşcă din belşug şi din odihnă
Puţini înfipţi în masacrata tihnă,
Când se rup vertebrele zenitului,
Noi orbi, nu ne vedem Coloana Infinitului.

De aceea cred chiar de mi-este frig,
Că vom prăda silaba ce eu pot să strig
În lumea nouă, nouă ne e ursit,
Să eliberăm, ce alţii au urgisit!

Glas de toamnă

Când moare-un poet, e nuntă în cer,
Nu cade o stea, căci stelele pier,
Se aprinde-o lumină în candela lunii,
Căci arde poetul în sufletul lumii,
Iar de nu-s furtuni, nici ploi, ci doar soare,
E fiindcă poetul în sine nu moare,
El trece în carte, ca-n propria piramidă,
O filă citită, o nouă mare cărămidă ,
Un bloc de bazalt imens şi perfect,
Fiindcă poetul în poeme e drept,
E nuntă în cer şi nimeni nu-l plânge,
Căci bolta pe cer de poeme străluce!

Poetul vrea simplu doar cerul senin
Şi pe Dumnezeu, căruia mă închin!

Mi-e dor...

Si îmi este dor de o ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră,
Limpede vioară lacră, ci doar în câmpul uscat, unde totul e culcat, fleșcăit, la pământ, uscat în pala de vânt,
Cochilii uscate ale unor melci, părăsite în grabă de cei mai betegi, negru este câmpul, albă e sămânța pe pământ,
Nici nu pot să sper, sfârtecat cuvânt, arde în miriște, negru bâjbâit, răsuflă fierbinte, fermecat și dureros ,
Oile pasc lavă, vacile-s un os, papaluge Scaloiene tot rotesc frumos gârlele din cer și din mal zemos,
Ha, ha, râde ploaia-n mine, căci eu sunt poetul străchinii și pâinii, ce se toarnă-n lume, caier ca de lână,
Dacă mie-mi plouă, plouă și la voi, dacă mie-mi iască, iasca e de voi, până se-nhoboată datina străbună,
Stând mascată-n bojii și-n velinți de țară , să alerge-n cerc tina lor lunară, să zburde ca vântul, mijlocind  o zână,
Obolul ce-l iau, e ce se cuvine, ce mi-a fost furat , nu va merge bine, mălura-i cât sacul, lacrimi ospătează,
Faceți deci dreptate într-o după-amiază, căci ați călcat prin fânețe fără de povețe , viața prost lucrează,
Ca destin curat de la semănat Maica Domnului a vrut, voi ați luat ce n-ați avut, apoi vi se va lua, far' să pomenească ,
Ce fiecare nu poate da și ve-ți lăcrima, ca la Hârsova, unde Dunărea ia cate vrea ea, fără sa răpească,
Doar sa dumirească oamenii candrii, ce s-au crezut zmei, lăsându-i de-a latul cum vrea Prea-Naltul,
Voi m-ați hartuit, m-ați tot lovit, m-ați lăsat să sânger, să mă vedeți înger, muritor de foame, rușinat bogatul,
Va cere iertare cu burta lui mare și va  năpădi beșleaga într-o zi, mie sărac lipit ce nu ma împiedic
De niciun pământ galben pus în vânt, nici de vreo statuie, ca sa ma ridic de pe al meu colnic,
Sus la Domnul Sfânt, gândul să mi-l gând, inima să-mi inim,dorul să-l anim,  ca să-l pun să roadă
Inima beteagă, cerul să dea roadă, cum n-a mai fost altă, să curgă tot cerul, deșertul să-l soarbă
Din câmpia dragă, să crească fâneața, meiul și postața, legume, fructe și roade cum n-au fost hambare,
Dar  nu-mi ating mâinile, nici cuvintele de recolta voastră, pe care-o furați 'nălbind nopțile și coșarele,
 Las să măturați vântul din răzoare, stele curgătoare, ape nechemate stau preaivărate, cam neînfășurate,
Tot izbind lăcate, inimi pe cuptor, iuli de-atata dor, să nu caliciți de strigoi surate, drăgăici prea-curate,
Caci voiu sigur știți și va potriviți cheile bolților, lăutarilor, mărilor, cerurilor, averilor, adevărurilor,
Se tot frăsuia, lumea se schimba, ce ziua culegea, noaptea se fura, răul se zidea și cerurilor și lacrimilor,
Până se dospea lumea aceea rea și se adeverea ploaia, nopțile și zilele, ruga pe la Dumnezeu, că-i curat sufletul meu,
Iar eu  aveam un dor de ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră
Piatră seacă.
Asa că-l spun în gând,  cu  fragede flori de cicoare uitând cerurile în câmpii,
Pe care știu sa le mângâi cu luceferi și smicele răsucite, sărutați mai întâi.



 

.

E atât de cald

E atât de cald, că nu ne mai vorbim,
Să nu ne piară umbra de răcoare,
Ce o păstrăm în suflet și o simțim,
Când ne iubim prea arși de înfrigurare.

Cuvintele ne ard, ca și asfaltul,
E secetă în noi și în sărut,
Nu-i rouă nici în noi, nici în înaltul,
Ce arde crunt albastrul cunoscut.

Trec păsările limpezind un scut,
Ce ne împresoară căldura și firea,
Eu intre cer și mare te-as fi vrut,
Să-mi pui în zări de dor iubirea.

Ies flăcări din pământ, se uscă tot
Si vântul arde orișiunde ar bate,
Eu te sărut, știind că asta pot ,
Si simt răcoarea inimii prin toate.

E atât de cald că seara de mătase,
Cade foșnind pe caldarâm de praf,
Ridică sentimentele atât de arse
Spre cerul acru, parcă-i epitaf.

Lipindu-se de trupuri, ne împresoară
Durerea lumii pârjolite dimprejur,
Ne înfierbântă această dogoreală,
Că așteptăm a toamnelor ploi, jur!

Cu trupuri calcinate pe nisipuri,
Ne îndreptam iubirea spre sălaș,
Simțim prin vene peștii puri,
Cum ciugulesc din inimi cu talaș.

Tăcerea dogorește peste limbă,
Carbonizând cuvintele nespuse,
E atât de cald că lumea se preschimbă,
Iar eu tot chem zăpezile apuse...

Când eşti îndrăgostit

Când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Nici cer, nici  soare ori pământ, nici mare,
Nu vrei să ştii răspuns decât la o întrebare,
De te iubeşte sau de nu te iubeşte oare?

Tresari prin zi şi ţi se pare clară
Ziua de mâine-n care-un legământ
Făcut din inimă într-o sfântă seară
Te face să dansezi pentr-un cuvânt!

Aievea pare tot neinventatul, ce ţi-l doreşti
Ca vis şi ca răspuns al florii care muntele învinge,
Iar îngerul cel păzitor de patemi pe pleaoape te tot ninge,
Jucându-se cu lacrimile ploii pe al tău meninge.

Ca un sărut desăvârşirea-ţi pare
O funie de berze-n vârf de sat,
Tu struguri porţi, şampanii peste mare,
Ea fragii copţi în zâmbet nesperat.

Şi intervine prundul şi călcâiul, iscoadele, ştampila lumii,
Bivoli cu nămol şi pari deodată suspendat de coama Lunii,
Când ea aşteaptă roze, vise, parfumuri şi trifoi,
E arsă vremea, clipele pârlite fac timpul  greoi.

Dar când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Chiar dacă toată lumea e împotriva ta,
Chiar dacă perna înfierbântată ţi se aşează
Ca piatra rece după ziua grea...

Căci tot e totul, totul este ea,
Nedezlipiţi tot patinând prin viaţă,
Aluneci pe o lamă de stilet şi-ai vrea
Chiar sângele să-ţi verşi pentru o speranţă.

Cu ochii închişi, jucându-te cu viaţa,
Cu respirări de stea şi de ninsoare,
E un noroc când se ridică ceaţa,
Dacă ea este tot  lângă tine soare.

Când eşti îndrăgostit  nu mai contează,
Dar prea contează când te-ai descântat,
Când te-ai trezit din somnul ce-ţi pulsează
Şi când eşti mândru că nu te-ai înşelat.

De vară

Mă duc să mă culc , neodihnindu-mă din faţa căldurii,
Deşi când transpirăm pierdem un pic din transparenţa gurii,
Ni se pierde pe halbă, pe tot ce e brumat sau e rece,
Tu îmi taci în timpane , iubito, iar clipa aceasta iar trece.

Stânca din tâmpla nătângă se azvârle după vulturi de ani,
De aceea acolo fac ouă, de aceea ele îi feresc de duşmani,
Acolo unde pădurea încetează, acolo unde aerul respiră,
Acolo te aştept netopită în lacrimi sau mamă sau milă.

Toropită de lume e noaptea, se dezbracă de grade şi ea,
Pe aici jugulara îmi dă soarta, pe aici lumea e împotriva mea,
Ne dorim iubiri nesecrete şi roua să ne lingă în zori,
Răzgândeşte-te cât ai răbdare, ciocârlie fii către sori!

Pe lume iubirea şi moartea au avut acelaşi amant,
Sângele ursit al inimii în care topesc diamant,
Zdrobind înţelesuri de sete, ostaşi ai aceleiaşi călduri,
Fac din iubiri nesecrete ştreangul aceleiaşi guri.

Eu nu pot să fiu trist, să te iubesc nenăscut sau solemn,
Eu sunt din plus infinit, eu sunt văzduhul tău rătăcit în infern,
Arzând braşoave şi zodii, urzind fioroase destine bestiale,
Te iubesc mai mult ca destinul, nu te uit de diafana carne.

Mă duc să mă culc, scuturat ca o javră de câine,
Lăsând puricii pe asfalt, având aceeaşi soartă de mâine,
Nu îmi latră în cuget ideea, tu vrei doar un schelălăit desuet,
Dar sângele curge din mine, din cuvântul abstract de poet!

Neodihna ce-mi putrezeşte prin oase, surcele obsedate de dinţi,
Lipăind încet către stele, un paj mă face la mese în zilele necuminţi,
Iar barba îmi creşte spre seară, din nou pe fereastra căldurii,
Îmi taci în iubire, iubito şi asta-i împotriva naturii!

Ionel Muscalu

Pe aici, salcâmul creşte, până când Doamne fereşte!

Frunţile noastre sfărmate de râuri,
Uneori se conjugă străfund  de albastru,
Pe aici mai cresc flori de eresuri,
Pe aici se împuţinează mirările grâuri,
Trec, posedând, aleanuri şi temeri,
Dureri incognito şi vremuri mişto,
Dărâmă încordarea chitării cu lacrimi,
Iar ochelarii ne par încotro,
Sunt liber de ani, sunt liber de patemi,
Deodată întrebarea are răspuns,
Volute de cranii, o lavă de patemi,
Îmi spune un fulger orbit de-un surâs,
Nu ninge speranţa, nu ninge nici gândul,
Păduri ascuţite îmi apasă în timpan,
Mortale rupturi, ghioghârţ, infinituri,
Alunecă, mişcând vreo sută de ani
Şi eu, încă odată domol cu răspunsul,
Îţi surâd la gleznă de o mie de ori:
Bă, eşti român! Aici îţi e plânsul!
Tu'vă muica, veninul şi sori!
Să urli, să zbieri, să te baţi cât Carpaţii,
Să foşneşti cât grânele coapte în zori,
Să spui c' ai un pâns cât Marea cea Neagră,
Ca mierea patimii pe la strâmtori,
Să laşi mai departe chiorii şi poduri,
Să te întorci înapoi imediat,
Cântarea descâlcită de vorbele popii,
Cuţit împlântat în doritul abstract,
Tu ştiii cine eşti, eu ştiu cine sunt,
Când zorii dezleagă pricini curând,
Iar eu junghiat în iubirea pustie,
Putrezesc într-un nufăr ce nu se sfâşie...
Nicicâd!

Gânduri la solstiţiu

E clar, suntem minţiţi din primul plâns,
Nimeni nu ştie încă de ajuns
Ce înseamnă, care este sensul său,
Nimeni nu ştie de e bine sau e rău.

Apoi, ne învârtim în cercul cerc al vieţii,
Crescând ca pomii, ce-mi umbresc pereţii,
Trecând cu cercul timpul ca pe ceas,
Fie cu aleasă  bucurie, fie cu necaz.

Ne preumblăm dorind mai mult,
Să treacă timpul, mare până când,
Deodată sună ornicul de stat
Şi-n clipa aceea eşti neajutat.

Nu-i bine binele şi răul nu e rău,
Nu e nimic să sprijine la greu,
Nici oameni, nici apropiaţi, nici fii,
Rămâi cu tine, tu, cel care-ai plâns întâi.

Îţi vine iar să râzi, să plângi, să spui ceva,
Dar Ea dispare şi tu ai umbla încet cu ea,
Rămân în urma ta nedorite poveri
De dor, de lacrimi, nesuferitele tăceri...

Aşa că râzi, trăieşte-ţi dară viaţa,
Umple de optimism ales speranţa
Că eşti unic şi că eşti ales să zâmbeşti,
Să te bucuri, să iubeşti şi... să trăieşti!

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: DESCANTEC CONTEMPORANEIZAT

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: DESCANTEC CONTEMPORANEIZAT

Cine L-a inventat pe Dumnezeu si de ce trec anii?

 Acest text este unul drag mie, l-am pus pe blog printre primele, când nu citea nimeni, de aceea fac efortul minim de a-l repeta. E o vreme în care avem nevoie de toată forţa noastră psihică, intelectuală pentru a învinge. Acest text este ca o insulă a bucuriei fruste, copilăreşti, delicate şi sincere. Vi-l dăruiesc tuturor cu aleasă consideraţie.

 De Ionel Muscalu, provocat de Philippe Legrand şi Andrei-Mihail Muscalu

"E vremea !
Şi sezonul.
Pentru a da aripi viselor noastre şi pentru a ne transforma iluziile în realitate.
Chiar omul care este un pic trecut, chiar el, mai ales el, are un pic sentimentul de a fi, de a trăi.
Vacanţa creează acest efect.
Distanţa de asemenea.
Parfumurile.
Orizontul.
Vântul.
Peisajul..."
La Bucureşti, la Giurgiu. În alte capitale de ţară, de judeţ.
În satele noastre pitoreşti, de asemenea. Întotdeauna ai nevoia aceasta a evadării pentru care cauţi vacanţele: parfumurile, orizontul, vântul, peisajul…şi uneori ai această senzaţie că te afli pe malul mării şi totul este extraordinar, chiar dacă nu te afli acolo...
Prins cu gândul la situaţia de la locul de muncă, prins cu politica, prins cu creditele la bănci şi cu gândurile despre cum să trăim mai bine, am uitat un pic despre lumea mea secretă, pe care vacanţa mi-a redat-o cu forţă, ca şi curaj, ca şi mai plin peste aşteptări.
În această lume, criza economică nu are decât puterea unei imense cascade în producerea energiei ecologice. În această lume, statul acasă, meditaţiile şi apropierea unul de altul au aceeaşi forţă ca şi curcubeul la Niagara, este zilnic şi ţine de lumină. Lumea mea secretă, pe care nu ar trebui să o devoalez, este lumea copilăriei fiului meu, un copil obişnuit, uneori răsfăţat, alteori altoit la figurat pe cultura mea ţărănească, alteori la propriu pe cultura familiei noastre normale, o lume minunată, dar în care nu sunt doar jucării, mult soare şi bucurii. Fiul meu mi-a spus în timpul campaniei europarlamentare din 2010 că unii m-au atârnat pe toţi stâlpii, iar eu trebuie să mă dau jos şi să vin acasă, fiul meu îmi spune că lui îi place noaptea, fiindcă atunci nu trebuie să mergem la serviciu. Un psiholog ar spune că este un copil care simte o imensă lipsă a părinţilor lui. Eu spun că este un copil care în vacanţă a simţit sufletul părinţilor lui. La începutul acestei vacanţe, în care el a împlinit patru ani şi opt luni, mi-a pus prima întrebare cu adevărat grea: Cine l-a inventat pe Dumnezeu? La sfârşitul ei mi-a spus că el nu vrea să treacă anii şi că îi este frică de moarte şi de sânge! Ştiu că nu este nici singurul, nici primul copil care începe să îşi dea seama că viaţa are un sfârşit, dar groaza din vorbele lui şi nevoia puternică de religie şi filosofie pentru a-i răspunde, mă fac să îmi doresc mai mult timp împreună cu fiul meu, mai mult timp pentru toţi părinţii cu copiii lor. Fiul meu crede că Dumnezeu mişcă timpul şi că lipsa lui Dumnezeu înseamnă lipsa timpului. O reîntoarcere inocentă în Eden, pentru că eu nu am apucat să îi explic faza cu păcatul primordial al echipei Adam&Eva şi că el însuşi s-a născut dintr-un măr. Atunci, fiul meu, care spune că înainte de a fi copilul care este, cam gălăgios şi bârâicios, după propria-i zisă, ar fi fost înger, mă întreabă câţi ani avea el când era înger.
Fiul meu nu ştie ce ar însemna lipsa timpului, dar dacă ar fi să aleagă un nume pentru lipsa acestuia, mai curând pentru numărarea secundelor arse, i-ar spune duminică. Fac pariu că şi copiii voştri la fel i-ar spune! Eternitatea de duminică atrage încă în mahmureala trecerii şi arderii secundelor milioane de oameni din lumea întreagă. Măcar o duminică de am fi fericiţi! În timpul acesta eu citeam despre o reală şi pragmatică istorie universală în care unii copii mor înainte să aibă timp să ceară apă, mâncare sau să spună că le este rău.
În tot acest timp, savorile, gusturile, întrebările, devin un timp al renaşterii, al reîntoarcerii către noi şi către valorile noastre adevărate… cu gust de natural şi copilărie!