Scoala Generala Nr. 1 – Un Exemplu Ca… Se Poate

http://opiniagiurgiu.ro/politica/scoala-generala-nr-1-un-exemplu-ca-se-poate/

La Scoala generala nr. 1 “Sfantul Gheorghe”, in ciclul primar si gimnazial invata 550 de elevi si isi desfasoara activitatea in doua schimburi circa 40 de cadre didactice calificate. Scoala – cea mai veche din Giurgiu, necesita lucrari de reabilitare de anvergura, pe care le-am putea vedea incepute in anii urmatori, insa pana atunci, cei care iubesc aceasta scoala, dascali si parinti deopotriva, si-au unit eforturile pentru ca in anul scolar 2013/2014, elevii sa beneficieze de conditii mai mult decat acceptabile.

Veronica Dutan, directorul adjunct al scolii ne-a precizat ca lucrarile de igienizare au      inceput in scoala inca de la 1 august, insa principalii “vinovati” pentru accelerarea lucrarilor sunt reprezentantii asociatiei parintilor…

“Activitatea de igienizare a inceput la 1 august cu personalul scolii… Primaria Giurgiu a contribuit cu materialele necesare igienizarii (vopsea, lac, perii, trafaleti, etc.), iar mana de lucru a fost “obligatia” scolii.

Dar, pentru ca personalul scolii nu este calificat sa faca astfel de lucrari, s-a apelat la ajutorul  asociatiei de parinti a scolii, care a luat fiinta anul trecut, si care se ocupa cu colectarea procentului de 2%/venit de la parintii elevilor, dar si de la societati comerciale. Reprezentantii asociatiei de parinti s-au implicat si au contactat conducerea penitenciarului Giurgiu, astfel ca o echipa de muncitori au sprijinit aceasta activitate de igienizare. De aceea, echipa manageriala a scolii multumeste reprezentantilor asociatiei de parinti pentru efortul depus, fara de care nu ar fi fost posibila realizarea igienizarii la timp”.

L-am contactat sip e presedintele asociatiei, Ionel Muscalu, care impreuna cu vicepresedinta Adelina Cartojan si cu ceilalti parinti, au reusit un lucru extraordinary – sa plateasca o echipa de muncitori care sa realizeze lucrari de calitate in timp util, in limita materialelor de constructive existente…

“Asociatia de parinti din aceasta scoala are activitati complexe, nu numai colectarea de fonduri pentru scoala… Noi ne-am constituit in aceasta asociatie in idea de a sprijini atat elevii cat si scoala.

Avem mai multe actiuni, printre care si implicarea in proiecte de socializare a elevilor, dar si de invatare la modul practic dar si de premiere a performantei…

In ce priveste igienizarea din acest an, am dat si noi o mana de ajutor, in sensul ca am contactat conducerea penitenciarului si o echipa de muncitori a inceput lucrul aici. Noi am eliberat suma necesara (70 de milioane de lei vechi)din fondul asociatiei, pe care o vom vira catre penitenciar. Acesti bani nu s-au cheltuit in van, pentru ca lucrarile sunt de calitate, iar suma platita este una modica.

Este o dovada vie a faptului ca daca ne unim – parinti, cadre didactice si administratie publica locala, se pot face lucruri bune”, a declarat Ionel Muscalu.

Femeile, eterna noutate

Femeile, eterna noutate,
Tăceri strivite doar de buza lor,
Cu mângâieri de multe ori furate
Şi cu surâsul armă, dar şi dor.

Femeia iubind odată jumătate
Ba flori, podoabe, stele ori scântei,
Îşi face din viaţă parte pentru parte,
Şi cresc bărbaţi puternici peste paşii ei.

Femeile mereu nemulţumite,
Mereu dorind mai mult şi mai avan,
Pământ de arcă printre ploi cernite,
Ecouri de cleştar peste vulcan.

Femei în cuib cu prada sării aduse,
Dintr-un sărut la puiul mult iubit,
Frumoase, ca şi cărţile nespuse,
Cu spirit viu, mereu neostoit.

Femei miros, femei eteritate,
Femei îmbietoare ca şi veacul nou,
Ce strălucesc nemărginiri perlate,
Oceane apocrife într-un ecou.

Femei de epopee, file de poveste
De Penelope în odisei fantaste,
Rămân în suflet veşnice neveste
Ori ca sub Troia, nicidecum prea caste.

Femei martir, femeia mamă bună,
Femei moment, uitate-n vremi ca mierea,
Femei cărnoase, floare de sub lună,
Iubind prin curcubee de abis trecerea.

Femeia paradis, ca ploaia caldă,
Renaştere perpetuuă şi tandră,
Femei lingou,  femeia muză, femei belciuge,
Pe toate le iubim când toamna nu ne plânge.

Iar primăvara-n versuri lungi şi terne,
Prolix, cu flori de lotuşi şi cu aur,
Noi punem numele Femeie în tezaur
Şi recunoaştem că sunteţi eterne!

When the autumn comes

When autumn comes,

I miss my ancestors,

I miss the smoke from the hearth,

The small fruits,

The big tomatoes and hard pears,

I miss again my son’s birth,

I see the rare carts  passing towards histories,

I watch the horses and I feel allegories,

I watch the sky and I know starlings, bee-eaters,

Gather to attack the vineyard and the trees,

But today I have a dead-line

To an emergency work,

Up I see five storks

Surrounding- repeaters,

The maternity burned

By a smoker nurse,

And that piece of work couldn’t wait,

When autumn comes,

I miss the thistles,

I miss the stubble field, I miss my childhood,

I feel the pita bread increased in the oven on corncobs,

I hear the bell with wich, you mother, ring me,

I miss my friends, the grape must and the pastrama,

I know the way it is cooked, how to remove the juce,

How it must be put under a stallion saddle,

When my unicorn returns to his barn too,

I miss  sevruga, catfish or sterlet,

I miss the carp caught by chance, but the funebral fall

Walkes its dreaming on far horizons,

With Isis at the table it shares the calling

In hieroglyphic cartridge it writes my wish,

On altars wall to sprout my will.

When autumn comes,

I miss the filled barns

Whereby we mesured together

All the wheat from heaven and the poppies from lips,

I knew them by heart speaking out corn ,

Allways norc, ready to snow

With air threads from the dismounting grass

The rider from the saddle and the saddle form the day,

Running through blue vineyard fields,

With grapes overflowing with heavy sins,

Lying in barrels crushed by evil spirits,

Flying charmed through barren glades,

Aerated at body and slippery at mind,

Ready to take away my chain mail shirt,

You tailored me from final kisses,

Every night under the stars ashes.

When autumn comes I miss the earth,

The cold rains, the burning clay,

Kneaded by feet, by hooves, by wheels,

Turned into the white bones of the dead,

With all the locust of crosses and sins,

I miss the love, the moment that can

Bring back to life and field, but saints too,

With dip candle, with lights from parents,

With knell of bell in beginning of evening,

It smells like curd milk in trough

And like corn mush with boiled eggs in maize,

I see my grandfather with the string of heaven,

He took when he was alive, because he was lad

And with the Don river he struggled a little,

I can see him bending over the corn mush pieces,

To split them correctely to children…

And then over the house blossoms the apple tree again,

It is a long autumn again and it replenishes my porch

With all that is good, resistant and tasteful,

With human soul more and more beautiful!

Când vine toamna

Când  vine toamna,
Mi-e dor de bunici,
De fumul din vatra,
De fructele mici,
De roșiile mari si perele tari,
Mi-e dor de nașterea fiului  iar,
Vad căruțele rare trecând  spre istorii,
Ma uit după cai si simt alegorii,
Vad cerul si știu ca grauri, prigorii,
Se aduna sa atace via si pomii,
Dar azi am dead-line
La o lucrare urgenta,
Pe sus vad cinci berze 
Ocolind repetente,
Maternitatea incendiata
De-o asistenta fumătoare,
Iar lucrarea aceea nu suporta răbdare,

Când vine toamna
Mie mi-e dor de ciulini,
De câmpul miriște,  de  mine copil,
Simt pita crescuta in cuptor pe coceni,
Aud  clopoțelul, cu care mama ma chemi,
Mi-e dor de prieteni, de must si pastrama,
Știu cum se prepara, cum se scoate din zeama,
Cum trebuie pusa sub sa de armăsar,
Când si inorogul  mi se întoarce in hambar,
Mi-e dor de păstrugă, de somn sau de cega,
De crapul de japca,  dar toamna funebra
Își plimba în zări depărtate visarea,
Cu Isis la masa îmi împarte chemarea
In cartuș hieroglif îmi scrie dorința,
Pe zid de altare sa-mi răsară voința.

Când vine toamna
Mi-e dor de pătulele pline 
Prin care măsuram împreună cu tine
Tot grâul din ceruri și macii din buze,
Le știam pe dinafara grăind cucuruze,
Mereu ezurucuc, gata sa ningă
Cu funigei din iarba care deschingă
Călărețul din sa si șaua din zi,
Alergând prin lanuri albastre de vii,
Cu struguri plini ochi  de păcatele grele,
Ce zac in butoaie, zdrobite de iele,
Vrăjite zburând prin poienile sterpe,
Vaporoase la trup si la minte șerpe,
Gata sa-mi ia cămașa de zale,
Ce mi-o croisei din săruturi finale,
In fiece noapte sub spuza de stele.

Când vine toamna mi-e dor de pământ,
De ploile reci, de lutul arzând,
Frământat de picioare, de copite, de roti,
Întors pana in oasele albe de morți,
Cu tot cu salcâmul de cruci si păcate,
Mi-e dor de iubirea de clipa ce poate
Întoarce la viata si ogor, dar si sfinți,
Cu lumânarea de seu, cu lumini din părinți,
Cu dangăt  de clopot  in faptul de seara,
Miroase a lapte prins in albioara
Si a mămăligă cu oua fierte in mălai,
Il vad pe bunicul cu sfoara de rai,
Ce si-a luat-o de viu, ca fusese voinic
Si chiar si cu Donul se luptase un pic,
Il vad cum se apleacă peste mămăligi,
Sa le împartă corect la cei mici...

Si atunci peste casa inflorește iar mărul,
E din nou lunga toamna si-mi umple pridvorul
Cu tot ce e bun, rezistent si gustos,
cu suflet de om mereu mai frumos! 

Bicicleta Printului

Printul pedala către soare,
Purtând pe cap șapca cu momeala și pești,
Asfaltul ii dispărea sub picioare,
Iar din roti susurau fantaste povesti.

Strălucea în amiaza de ape de mare,
Licărind prin oglinzi ce respira oval,
Albastre vapoare ii lăsau baloturi de sare,
Iar el asculta prin toți porii egal.

Printul lăsa în urma sa briza de piersici,
Din norii de vata strângea ploile-n ulcici,
Adăpând mai apoi longiline pisici,
Zâmbete înalte  către cer sa ridici.


Frumoșii lui ochi reflectau altfel lumea,
Iar sângele-i roz nu uda trandafiri,
Pedala , ocolind cu gratie spuma,
A celor ce cârtesc, a mizerilor zbiri.

Când zbura către seara spre Steaua
Cu floare, ce-o uda cu roua din dimineți,
Îmi lăsă mie huma din neaua,
Ce îngheța la întâlnirea cu lumea fără poeți.

Arca pieirii mele

                             Tu eşti o clepsidră întoarsă pe dos,

                             În care eu pun nisipul să curgă în sus,

                             Făcând noaptea să plouă ceţos,

                             Cu fiecare apariţie a lumii-n apus.

                             Tu ningi cu sentimente-n minele maree,

                             Eu bogătaş de fapte şi de vise,

                             Cu lacăte pentru poveşti precise,

                             Mă-ntorc la tine, ca orice  idee.

                             Albastru sunt, tu limpede ca iarba,

                             Paleta pictorului nostru ne-mpreună,

                             De parcă într-un noapte bună

                             Stă curcubeul la instantanee cu goală talpa.

                             De aici, de unde ne măsoară timpul,

                             Deşertu-ntreg îl vărs în sticla ta,

                             Pentru că am vrut sa fim şi altceva

                             De parcă-n stări de graţii ne oglindirăm chipul.

                             Tu eşti un ţărm, ce sprijini marea-ntreagă,

                             Eu sunt biet val de furii şi iubire,

                             Ce îţi aduce-n dar a sa pieire,

                             Ca fiecare spargere de mal, să stea-ntr-o arcă.

                             Aşa clepsidră, ţărm, deşert, fiinţă,

                             Aşa albastru val pierdut în vise,

                             Ce unul pe-altul îl măsor precise,

                             Tăceri, cântări, iubire, flori şi conştiinţă.

DESCANTEC CONTEMPORANEIZAT

Se pune intr-un pocal un vis prolix,
cu aripi de albina si bradut neimpodobit,
o norma axiomatica antireumatica,
un anacronism competent cat un homar,
 de care desigur nu are nimeni habar,
un sarpe pitoresc din apogeul puterii,
poate fi luat si de pe caduceul mierii,
o profetie din unghere si plina de adevar,
o aripa de regina de pe un trantor,
un picior de iepure schiop,
scapat de vanzare la iarmaroc,
o digitatie profilata, dar nedescoperita,
un clopotel de argint din apa randuita,
parul de pe coada vulpii de urs jumulita,
Puloverul tau cu snur, dezbracat canonic,
botul pe care il faci, de ornitorinc,
si licori din flori de la ursitori-un pic,
apoi se da un ptiuuu! pe angoasa intoarsa
cat spaima cea trasa din teama de-acasa,
ca sa se duca frigul pe pustie,
dincolo de soarele muls in apus de la tichie,
de-o fata nurlie, frumoasa, candrie,
speciala si scoasa din teaca,
in pozitie cuviincioasa, opaca,
precisa si necuvantatoare de vorba mare,
amestecata cu alean pe racoare,
se pune sub luna plina, ca pe Vlasie,
dand dorul de bastina la psaltichie,
sa se duca unde calca rotata
dragostea neadunata, imbujorata,
dataturile duca-se dincolo de noua,
ca de zece numai Dumnezeu trece!
Apoi, visul prolix se viseaza in soapta,
ca o gaselnita de gherila dezacordata,
ca o copita de ciuta furisata
de ierbagii ciuguliti, putreziti de obicei,
fiindca le-a trecut capiala dintai - de femei,
 ca sa ajungem la subiectul contemporan
punem sa clampane si un cormoran
pe sub Dunarea de pestii cu somn:
A trecut geometric. Ce domn!
Fiindca a lasat locul curat si luminat,
Ca doar asa ii este dat! 

Eu-Adam, tu-Jane

Mai târziu,
Privind la icoane,
Mi-am dat seama ca eu
Eram șarpele de sub talpa casei,
Pe care tu voiai sa-l ucizi,
Deși eu aveam grija de tine,
Dar te înțelegeam, fiindcă uneori
Si mie îmi era rău de mine,
Reglându-ți bătăile inimii
Cu răceala mea,
Fericindu-ți cărările înguste
Cu duminici liniștite,
Aducându-ți zâmbetul pe buze,
Tocmai când, îndărătnică,
Te chinuiai încă odată
Cu ștersul prafului,
Cu civilizarea mea prin limba engleza
și cu aruncatul amintirilor
Pe care le veneram,
Ca pe aniversările onomastice,
Dar tu o țineai una
și ce buna erai!
Ca nici armata nu mai scoate soldați,
Asa ca eu, putrezit în aresturi,
Castigam clopot dupa clopot
Si mi le adaugam in inelele crestaturilor,
Pana cand simteai ca iti stresez viitorul
Si, victorioasa,
Ma alungai
cu mar
Cu tot.

Din ciclul:6 mici 3. Aventura conjugala

Tu aveai standarde venețiene și o știi,
Avidă de comori formale,
Cu ochii tăi iubind la frenezii,
Când eu ma risipeam printre canale.

Apoi, ne mai spuneam și glume bune,
Călătorind pe apele lagunei,
Inabordabili.De, misterioși! De lume.
Călătorind la marginea furtunei.

Cu mâna-ți netezeam drumu-n gondolă,
Lăsând pe lopătar în urma iar,
Apoi săream la umbra de pergolă,
Cu un frizzante lângă calamar.

Trecea vacanţa iute, ca și ceaţa,
În dimineți prin turnul din San Marco,
Părea că ni se prelungise viaţa,
Noi beam vermut, doar din acela bianco.

Inimi de fluturi

Suntem nişte cuvinte arse.
Nici măcar nu ştim care exact.
Imaginaţi-vă cum zburăm:
Dacă cineva ne scrie pe o hârtie,
Din cauza căldurii ce ne arde elitrele,
Deasupra nisipului
Un pic, deasupra sulfului,
Apoi cădem, cenuşă a cernelii
Până în adâncul sufletelor,
Ce ne primesc în ele ca nişte morminte
Cu capacele deschise spre seară,
Pentru a ne trage ultima suflare
În dimineţi cenuşii, cu senzaţia geniului
Strălucind o fulgerare de răsărit,
Care nici nu ştie măcar din câte litere este,
Care numai prin surâs dă ora exactă a izvoarelor,
Ca un ghimpe în inima fluturelui!

Sunt atâţia oameni

Sunt atâţia oameni care-şi lasă glia,
Sunt atâţia oameni care pribegesc,
Îi găseşti cu gândul mereu la patria
Ce-au lăsat în urmă, pe care-o doresc,
Sunt atâţia oameni roşi de dor de ţară,
Sunt atâţia oameni, care vor înapoi,
Sunt atâţia oameni ce ştiu limba amară
A străinătăţii, chiar de n-au nevoi,
Au plecat acolo pentru o  nouă viaţă,
Au plecat acolo pentr-un trai mai bun,
Au mers să câştige respect şi speranţă,
Chiar de e altfel, chiar dacă n-o spun,
Au schimbat destine, au dărâmat ziduri,
Au învăţat lucruri, au scrâşnit din dinţi,
Au muncit într-una şi în multe locuri,
Au luat cu ei datini, lacrimi, sfinţi,
Au fost bucuroşi, s-au trecut cu timpul,
Aşteaptă schimbări în ţară acum,
Vor să se întoarcă, le-ar lumina chipul,
Însă nu le văd şi îşi văd de drum...