Nu ştiu de ce atunci când am primit invitaţia de a scrie aici, m-am gândit imediat la mituri, ca la vehiculele ce au umplut spaţii socio-culturale întregi cu poveşti care au avut mai ales rolul de a transmite o serie de legende, practici tradiţionale şi chiar oprelişti ce se puneau în comportamentul omului în vreme de sărbătoare, dar mai ales în timp de post. Sacralitatea evenimentelor la care se face referire adesea ne-a fost transmisă fie direct, fie subtil, nu doar prin obiceiuri, prin »aici faci aşa, aici faci aşa », că aşa spune cultura şi tradiţia, dar mai ales prin cântecele ritualice sau de colindă, prin aluzii fine, bătrâneşti (doar bunicii ştiu să rezolve toate problemele nepoţilor, fără să îi supere deloc !). Reale sau imaginare, povestind despre oameni sau entităţi supranaturale, istoriile noastre personale ne trimit ele însele în timpurile mântuirii şi ale începutului fiinţei noastre, când mici fiind şi foarte cucernici, ne închinam la toate icoanele şi beam agheasmă în fiece dimineaţă pe stomacul gol, după ce ne spălasem faţa şi mâinile, după care ne începeam ziua cu Tatăl Nostru şi abia aşteptam să mergem la biserică împreună cu bunica, iar dacă nu ne lua, o aşteptam aşa cum mă aşteaptă acum pe mine Andrei să vin de la suprmarchet. Mereu zilele sărbătorilor de iarnă miroseau a gutui puse în fereastră să alunge moartea şi a foc de lemn de salcâm din pădurea bufniţelor cu ochi mari şi rotunzi, apoi mai erau o mulţime de mirosuri şi de sentimente, din ce în ce mai amestecate, din ce în ce mai alerte, odată ce se apropia Crăciunul. Îmi amintesc biciul pentru Pluguşor, împletit de bunica Marina şi sfârcul de mătase ( Vârf flexibil al cozii animalelor, al biciului) pus ghiduş de bunicul Marin să dea aerului zbateri şficuitoare, dar şi clopoţelul pe care nu voiam să îl port la nicio sărbătoare, ca să nu zică lumea că sunt mic. Mai era buhaiul pe care îl trăgeau băieţii mari pe drum şi-n care ni se spunea că vom fi băgaţi dacă nu suntem cuminţi. Plugul–plug de lemn acoperit de brazi şi împodobeli după cum îi tăia capul pe unii şi pe alţii. Însă cred că toţi ne amintim trăiştile pline cu covrigi şi mere de Dâmboviţa, aduse de merari sub coviltire şi schimbate cu bunica pe grâu sau pe porumb încă din noiembrie. Mirosea în traista de bumbac a toamnă de deal şi în mintea mea era mereu livada Popii Stelică din Fieni, fratele bunicii, care cădea într-una de plină ce era şi trebuia susţinută mereu cu araci, ca să nu se strice recolta. O văzusem doar de două ori, dar n-am uitat-o nici acum!Sigur, istoria noastră bulversantă ne crea ceva probleme. Moş Gerilă ne aducea stilouri chinezeşti şi banane sau portocale ascunse prin diverse colţuri de cămară, ca să nu stricăm bucuria moşului. Crăciunul era mereu Crăciun. O sărbătoare cu guiţat, tăiat de porc, pârlit de porc, sfinţirea porcului şi neapărat brezarea copilului cu degetul mare înroşit de sânge pe frunte, ca să fie sănătos tot anul ce vine. O vedeam atunci pe bunica venind repede cu oala cu tămâie să scoată dracii din porcul ce trebuia curăţat nu doar de păr prin foc şi jeg prin apă, ci şi de tot ce-i fusese dat să audă aşa omenesc tot anul, mai ales când primise sârma în rât sau când rupsese poarta şi plecase cu ea în cap pe uliţă.Acum îmi dau seama că noi n-am ştiut ce e aceea uliţă, până nu am învăţat la limba rusă că e o stradă, care nu e ştrase şi nici corso! Deh, subiectivism românesc! De fapt, bunicii mei foloseau cuvântul “drum” pentru tot ce tăia satul prin laterale, restul erau poteci, iar în centru era şoseaua. Aveam voie să ieşim la drum şi să ne repliem pe poteci, dar la şosea nu mergeam decât însoţiţi. Iarna însă spaţiul se deschidea mirific, liniile orizontului de aşteptare se topeau sub tălpicile saniei, fie cea mare cu cai, fie cea mică, cu copii sau cu bunic, iar trestiile deveneau simple jaloane pe imensul patinoar. Mai ales când făceam drumuri lungi ne plăcea, fiindcă eram înveliţi în velinţe şi sub noi aveam preşuri, toate ţesute la războiul din tindă, unde era clacă mai tot timpul şi auzeam cele mai grozave poveşti.Pregătirea în sine de drum începea cu o seară înainte. Bunica scotea ciorapii de lână, cojoacele din odaie şi le aducea în “casă” lângă foc, ca să stea calde când le îmbracă ăştia mici. Tot atunci noi mergeam cu bunicul să luam un cal sau doi de la nea Stan sau de la altă rudă, fiindcă el nu avea cal. Asta era o treabă bărbătească şi plină de aventuri, iar noi ne simţeam haiduci şi am fi şi cântat dacă nu se întorcea ăl bătrân să ne taie elanul. Nu aveam voie să cântăm pe drum, că nu eram Stanca proasta ! Pe urmă, pregătirea în sine nu mai conta, însă ştiam că trebuie să ne trezim foarte de dimineaţă, dar tot nu dormeam până nu auzeam o poveste adevărată care i se întâmplase lui Bâtu (iar ne venea greu să înţelegem ce e cu băţul ăsta, fiindcă mereu avea alt prenume) cu iele, zâne, draci, ţapi fantomatici, până adormeam de frică.
Dimineţile însă erau direct din basm.Pomii aveau bărbi de promoroacă, albul gârlei îngheţate ne oferea cel mai solid şi fastuos patinoar, iar troienele, în care cădeam cu cizmele noastre de cauciuc, luate cu coadă şi greutăţi de la Motanul încălţat, nici nu mai contau. Plutea o duioşie sobră în aer că-ţi lipea nările doar dacă îndrăzneai să respiri. Bunicul scoatea sania din curte, apoi pe noi ne urca şi ne învelea în sanie cu velinţe şi cu blăni de oaie argăsite de el, în timp ce bunica închidea porţile. Urma câte un drum printr-un vis troienit nu numai de aduceri aminte, cât şi de bandajele albe ale chiciurei întinse pe crengile dezgolite. De obicei mergeam cu treabă în câte un sat la şase-şapte kilometri, dar nouă ni se părea că trecem peste mări şi ţări, cu siguranţă treceam peste văi , dealuri, ape îngheţate şi poduri martore la cheful lipsit de evlavie al vizitiului de ocazie, care-şi mâna caii cu cele mai spectaculoase îndemnuri, pe care ştiam că nu avem voie să le repetăm nici măcar în şoaptă. Aşa se apropia seara magică a Ajunului. Repetam întruna Sus la Poarta Raiului, Florile dalbe şi alte colinde pe care numai bunica Marina le ştia şi nu vroiam deloc să învăţăm partea cu ne daţi ori nu ne daţi. Păi ce, cântam cele mai frumoase cântece şi ei aşteptau să îi întrebăm dacă ne dau! Era normal să ne dea, nu-i aşa ?! Trăiştile ne cam împiedicau la mers. Erau neapărat albe şi ne atârnau de gât. Şi atunci eu am zis cam aşa- auzi, eu cred că noi suntem stupizi!Ăilalţi râdeau, dar moşul nu râdea. Nu, doar tu, dar nu eşti stupid, eşti prost, că de când e lumea asta, aşa s-a dus lumea la colindat!Îi auzeam pe ăilalţi râzând pe înfundate:stupidule! Râdeau puii de ţăran, nu fiindcă eram prost, ci fiindcă inventam cuvinte ca să nu fiu ca ei.Dar trecusem drumul şi am cântat îngereşte cu toţii. „Taci puiuţe nu mai plânge, florile dalbe, când m-oi duce, ţi-oi aduce, florile dalbe, două mere, două pere şi-un buchet de floricele”. Eram convins că florile dalbe sunt fulgi de îngeri ce cad prin zăpezi.
Aveam o mulţime de covrigi, de colăcei, de nuci şi de mere, ba şi câteva bomboane lipite de colăcei, mai aveam şi o mulţime de lumânări (raţia pe cel puţin o lună, fiindcă erau destule seri în care aveam lumină de la lampă şi muzică de la Vocea Americii). Oamenii mari ne primiseră cu bucuria venirii noastre, a micului nostru grup de cuceritori hibernali, chiar dacă ne curgea nasul, stâlceam unele cuvinte sau ne împiedicam la refren, când unul o lua înainte, iar altul tot insista cu florile dalbe, de parcă ne aşteptaseră tot anul şi comentau sincer cu noi despre venirea micului Prunc şi despre plânsul lui, ba câte unul ne punea şi întrebări suplimentare. Atunci noi credeam că Bethleem este pe undeva prin judeţ sau pe aproape prin poveştile bunicilor şi îi întrebam dacă au văzut peştera naşterii, fiindcă o iesle ca aceea aveam toţi acasă, iar despre vaci, boi, oi, unii ştiau mai multe decât cărţile încă necitite.Când am ajuns acasă am pus fiecare grămada lui pe o pânză întinsă special de bunica. Ne-am numărat comorile. Eu am mai mulţi covrigi! Eu am mai multe bomboane!Apoi am mâncat şi ne-am culcat. Urma dimineaţa o altă tură şi trebuia să fim printre primii, ca să mai aibă gospodinele ce să ne pună în traistă. Iar dimineaţa, nu înţeleg de ce, taina noastră o ştia tot satul, care răsuna de Bună dimineaţa la Moş Ajun!, deşi eu insistam că ajunul era seara, cete de copii trecând ba pe stânga, ba pe dreapta gheţii, ca să taie satul în două. Colţul acela ferit de lume, colţul acela plin de mister, mai există şi astăzi şi cu toate acestea mie îmi este dor de acel tărâm al zăpezilor, al troienelor uriaşe pe care abia le escaladam, fiindcă acolo părea că se strânseseră toate misterele originare ale lumii mele, seara când bunicul meu cizmar ne citea în latineşte dintr-o carte secretă a lui, spunându-ne să luăm aminte, iar iezii şi mieii, băgaţi în casă la căldură, ţopăiau prin pat sau pe covoare, ca să ne strice nouă fântânile magice din coceni de porumb. Nu ştiu cum se organizau datinile, nici ce folclor se cânta prin zonă, dar ştiu că am colindat de-adevăratelea şi nu ca proştii prin purele zăpezi ale copilăriei.
Apoi, când eu însumi am îneput să înţeleg că dragostea aceasta a omului pentru Dumnezeu este mai mult decât orice dragoste, am încercat eu însumi să scriu pentru a deveni poet cântat în nopţi geroase de copii frumoşi şi plini de sinceritate. Am reuşit un pic să alung ciulinii viforului din nişte suflete, încălzindu-le cu:
Muguri calzi de tămâioară
Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Azi cu lumini de inimi calde
Ne luminează la fereşti,
Din cerurile acum curate,
Îngerii dalbi, ne dăruiesc.
Şi-şi ning din aripi dalbii fluturi,
Nemuritori şi minunaţi,
Cu flori ne calcă prin săruturi,
Îngerii toţi, îngerii toţi.
Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Pătrunde-n casa ta, Sărace
Şi-n casa celui mai bogat,
Dar grijă are acum de tine,
Că o duci rău şi eşti sărac.
În Noaptea de Crăciun vestită,
Maica din cer veghează lin,
În orice casă, pe orice plită,
Să fie brad şi-un strop de vin.
Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Şi-ţi vin în inimă colinde
Din vremuri când ai fost copil,
Când aşteptai pe lângă streşini,
Să-ţi umpli traista cu senin.
Cu mere, cu covrigi, bomboane
Şi cu poveşti cu ger nespus,
Copilăria noastră vine
Mereu cu Domnul mai presus.
Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Colind cu stea
Ionel Muscalu
Te tot caut stea de cerCu beteala albă-n ger,Cu beteala roşă-n sângeCine stă şi cine plânge.Te tot caut stea de humă,Om de lacrimi şi de mumă,Om de cer şi om de steaDupă mare mila Sa.Te tot cat, să te-mplinesc,Stea de gerul pământesc,Să-mpletesc cerul cu huma,Să aduc în pântec muma,Să alăpteze stea de sus,Pruncul cel venit ce nu-s,Să lipească huma meaDe împărăţia Sa,Să lipească cerul meuDe iubire şi de-s eu,Să aducă mai în mineCerul, huma, limpezime,Ca să pot Să-L spun pe El,Dumnezeu şi Prunc şi CelDăruit să dăruiască,Născut ca să ne iubească.Stea de cer şi Stea de humăOm din Tatăl nu din mumăOm din ceruri ca şi noiDoamne, adu-ne înapoi!
|
|
|
|
