luni, octombrie 03, 2011

Metamorfoza frunzei care sunt

Mă dezbrăcam de mine, mergând pe strada aceea,
Mă lumina doar gândul că tu îmi eşti femeia,
Mă urcam într-un cântec, crescând pe la refren,
Sărind pe scara din spate a ultimului tren.
Nu m-atingeau comete, nici sfârcuri de zăpadă,
Întregul univers conspira ca să vadă,
Cum  timpul îmi trecea, ca frunza prin livadă,
Cu o întinsă urgenţă de-a deveni uscată,
Ca să îngraşe pomul şi frunza nou creată,
Mă îngroşam din limb, slăbeam din peţiol,
Pantere de lumină mă sfârtecau în gol,
Prin golul ce îţi lasă puterea unui suflet,
Ce-şi schimbă luminarea, fotosintezic umblet,
Ca psalmul  ce îl spun când pielea mea de şarpe,
Se întinde, ca să cadă, de pe trăiri ce-s moarte,
Lăsând în vis scheletul mâncat al unui dor,
Ce-mi spulberă toţi macii, care-au crescut sub pom,
Când lutul meu de înger, reînvie într-un măr!

Niciun comentariu:

Seară de vară

Patru păsări de aur în colțuri, Coperți de saftian, Cartea tulburătoare a însuflețirii, Nimic mai mult, nimic mai puți...