Copacul din tabloul cu îngeri

În seara aceasta Andrei mi-a spus:
Tati, hai să ne uităm spre stele în sus !
Să vezi şi tu golul din cerurile grele,
Prin care Dumnezeu luminează de ele.

Nu, Dumnezeu nu aprinde stelele,
Nici nu ne întunecă nopţile, 
Ci stelele sunt găuri de sus
Prin care harul Domnului s-a adus.

Pe acolo coboară în fiecare seară,
Diafană, strălucitoare şi clară- o scară.
E scara cerului adevărată
Cu trepte după fiecare faptă.

Uite, nicio seară n-a fost mai frumoasă,
Decât seara asta, când tu ai stat acasă!
Nici o stea nu a mai luminat aşa,
Ca noaptea aceasta de îngeri grea.

Eu m-am uitat în sus şi n-am văzut stele,
Cu atât mai puţin scările spre ele,
Ba şi cerul mi s-a părut posac,
De parcă şi-ar ţine zăpezi în hamac.


-Uite, acolo, Dumnezeu pictează icoane pe sticlă,
Înmoaie stelele într-un cer plin de har şi de frică!
Simţeam în aer miros de mir şi gust de tămâie,
Ce peren îmi stăteau în gât, ca pumnul de cuie.

Îngerii se învârteau pe lângă Creator,
Agili, sprinteni, de ajutor şi uşor,
Aveau bidoane de culori imateriale,
Neştiute, dar clare, solare, imperiale.

Identităţile lor se descopereau fericirii
Cui avea puterea să-i privească în slavă,
Iar cine putea privi tabloul de lavă,
Rămânea emigrat în imperiul iubirii.

Aşa ne trecea seara, scurgându-se-n meri,
Munţi fabuloşi încremeneau în tăceri,
De izvoare, de păsări, de magicii peşti,
Eterităţi strălucinde în ferestre cereşti.

Dumnezeu se apleca atunci şi colora un Ocean,
Timpul fierbea zgomotos de frumuseţe avan,
Ieşeau virtuţile  ascunse ale sfinţilor la iveală
Şi spinii din trupuri se smulgeau spre afară.

Înfricoşată era zarea şi firea tăcea,
Început sau sfârşit nu se desluşea,
În apusul dumnezeiesc un singur copac,
Răsărea plin de îngeri, virtuos şi sărac.

Bă, fiţi nobili! Caragiale veghează dintr-o noapte furtunoasă!

Aud că poporul român e incapabil să se ridice din propria-i agresivă şi neiertătoare pieire, fiindcă nu are calităţi cetăţeneşti, fiindcă este băşcălios şi uneori vulgar. Aşa că, în minte cu domnul Caragiale, m-am gândit să aduc aminte şi că, mai pe scurt, suntem un neam de mitocani, de coate-goale, maţe-fripte, bagabonti, pastramagii, moftangii, ca avem lingoare fără ceferticat medical şi nu vrem să ieşim la ezirciţ, ba nu avem nici cine ştie ce ambâţ, iar la onoarea de familist, rezon! Desigur, până ne cunoaştem mai bine, până ne batem pe burtă şi ne spunem-bă, fiţi nobili, ce dracului! Pe urmă, e foarte clar că e unii care mănâncă sudoarea poporului, care ar trebui să ajungă la cremenal. Nişte scârţa-scârţa pe hârtie! 'I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Dar când ne înamorăm:"Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-şi fac aci anexata poezie: "Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours." În timpul acesta dramă în stradă. Aşa că, zic tot pe scurt, am avut ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul?...(podidind-o plânsul) Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repe! t că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele se-nfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune,... - eu ca poet am totdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz... Toţi se depărtează... Auz un zgomot, st! rigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! - Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah! Cum m-ai speriat! (îi vine rău.) Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! Finalul apoteotic suna cam aşa : Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: "Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!" Jupân Dumitrache: (răpit) Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste... de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori. Rică: (coborând) Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia. Ipingescu: Rezon!

Cărţi Audio: I.L.Caragiale - 1 Aprilie (28.I.1979 )

Cărţi Audio: I.L.Caragiale - 1 Aprilie (28.I.1979 )

Mâine se sărbătoresc 100 de ani de când Ion Luca Caragiale a trecut în nemurire şi 160 de ani de la naşterea sa în această ţară.Deci , ori toţi să muriţi ori toţi să scăpăm, vorba celui ce simte enorm şi vede monstruos viaţa politică a românilor!(O probă audio în lectura lui Dem Rădulescu.)

Incertitudine

Imi atarna la fereastra

Iarba cerului, albastra,

Din care, pe mii de fire,

Curg luceferii-n nestire.

Sufletul, ca un burete,

Prinde lacrimile-ncete

Ale stelelor, pe rand,

Sticlind alb si tremurand.

Scama tristetelor mele

Se-ncurca noaptea cu ele,

Genele lui Dumnezeu

Cad in calimarul meu.

Deschid cartea: cartea geme.

Caut vremea: nu e vreme.

As canta: nu cant si sunt

Parc-as fi si nu mai sunt.

Gandul meu al cui gand este?

In ce gand, in ce poveste,

Imi aduc aminte, poate,

Ca facui parte din toate?

Scriu aci, uituc, plecat,

Ascultand glasul ciudat

Al mlastinii si livezii.

Si semnez:

Tudor Arghezi

Cântec de dor de cei ce nu mai sunt

"Şi mi-e dor  de roşul măr din oglindă cu adevăr, Ce-l punea bunica-n cergă, rai de iarnă efervescentă."

Reazem aerul subţire
Cu răchite de omenire,
Reazem aerul mai gros
Cu brazde de om frumos.

Foaie verde , dor de ducă,
De fântână şi nălucă,
Mă doare un fum candriu
Pus în cerul vioriu.

Mă doare un coş de barză
Pus pe cucumeaua arsă,
De dor flămând de copii,
Fiindcă, maică, nu mai vii!

Înapoi în fulger bate
Dulce dor de bunătate,
Când bunica ne da lapte
Covăsit în oale sparte.

Mă doare lumina turmei,
Ce-mi lăsa doar praful urmei,
Către seară, dor de jar,
Prins din focul milenar.

Şi  ceapa spartă în pumni,
Zimbrule ce faci minuni,
Rumegând la sânziene
Ouă, jumări şi himere...

Doamne, dă viscol în Rai,
Foaie verde ca de nai,
Cumpănă de iezi şi fapte
Pune-n sufletele toate.

Şi mi-i scoate dor din dor,
Dunăre de adevăr,
În lumina dumnealor,
Aer sfânt într-un pridvor!

Aleluia, Sfinte icoane,
Mi-a dat aerul de foame,
Mi-a dat apa de izvor,
Să vă plâng în gând cu dor!

S-a spart tăcerea, s-a spart frica!

Dicţionarul meu enciclopedic al milei,
M-a făcut fratele grâului, tinei, făinei,
Mi-a dat rariştea în grijă, s-o fac ogor,
Să-mi vibreze inima şi pe stomacul gol.

Am fost şi sunt o aspră palmă
Dată tăcerii ce nu simte o rană,
De la bătrân, de la pupil,
Simt disperarea, e-al meu copil!

Rămân de pază, urlu pe creste,
Sunt lup din dacii aprigi-e-o veste,
Fiindcă în suflet ei îmi cresc toţi,
De la bunici până la nepoţi.

Lupt pentru ei, ca pentru mine,
Lupt pentru astăzi şi pentru mâine,
Creşte un prunc, dar creşte-l bine,
Nu-i da destinul ce nu-i aparţine!

Să spargem frica, tăcerea să crape,
Punţi între oameni şi pod peste ape,
Avem curaj, tineri suntem,
Ne batem pentru dreptul ce-l mai avem.


Păcate n-am, Domnu-i cu mine,
Haide să creştem ziua de mâine,
Să nu ne trecem, rupând din vise,
Să atacăm zări interzise!

CLOPOTE

Lanţul florilor întrerupte,
Cătuşa ce doare într-un oraş mic,
Oraş cu stejari şi salcâmi
Şi clopote de biserici,
Chipuri de oameni asemeni nouă,
Toţi aşteptând de undeva
Inima care-l toarnă pe Dumnezeu
În forme de lavă,
Serii de câte două erupţii acordate
Pe câte un „te iubesc» zbuciumat.
Cu ochii
La tine mă pot uita cântec înserat.
Aştept scrâşnetul vioriu.
Ţine minte pogorârea din Fiu.
Clopotele rămase peste oraş,
Cu salcâmi şi stejari,
Singure alături de oameni.

Mori de frig

Aveam atunci un chef nebun să strig
Arşiţa din ogorul meu din creier,
Ce născocea în zile  mori de frig,
Uimind înecurile ce le treier.

Şi încredinţam pământului mirarea,
Ciulind din şerpii nesătui cuvântul,
Când ridicam spre ceruri întrebarea,
De ce pe răi îi mai rabdă pământul?

Un singur leac primeam atunci de sus,
O ploaie caldă, ce-mi fărma genunchii,
Rupându-mi starea cu femeia fus,
Care tăcea, de mă dureau rărunchii.

Oh, prea-mireasmă a duhului zăpezii,
Ce-mi fluieri marmuri dintr-un soc sălbatic,
Tu mi-ai smintit şi iepurii şi iezii,
Tu, ciumă eşti, râzând exantematic!

Adâncul tâlc al drumului tău alb,
Cu felinaru-l caut, ciulind din şerpi cuvântul,
Prin pulberea perfectă de smarald
A ochilor ce consonesc pământul.

Şi chefu-mi trece parcă şi de zbor,
De cal, de iepure,de ied, de tot ponosul,
Fiindc-o secundă rupi din adevăr,
Şi-mi spulberi de prin lacrimi tot prisosul.

Ionele, vor veni şi troienele!

Postat de Editor pe 20 ianuarie 2012

Mai cunoscut giurgiuvenilor ca omul “de pe sticlă”, comunicatorul de mesaje al PNL Giurgiu, Ionel Muscalu, şi-a lansat vineri, 13 ianuarie, la ora 13 şi 13 minute, la Cafeneaua Artiştilor din incinta Teatrului “Tudor Vianu”, cel de-al patrulea volum de poezie intitulat  “Respir brume, beau zăpezi”.Volumul, precedat de “Războiul cailor pe pereţi” – 1997,„Baladele oraşului meu. Chipuri de prieteni” - apărut în 2000, şi “Ostatec la Ferestrele vieţii“ – în 2011, vine, pe lângă faptul că mângâie sufletul cititorului iubitor de lirism, să aducă şi o confirmare indubitabilă a valorii scriitorului care depăşeşte cadrul local şi intră în cursa pentru o recunoaşterea naţională, aşa cum preconiza încă de anul trecut editorul cărţii, conf. univ. dr. Constantin Stoenescu. Dar mai presus de toate, aşa cum ne-a mărturisit autorul, mai în glumă, mai în serios, vine să mângâie chiar sufletul autorului: “După atâtea funcţii administrative pe care le-am ocupat, după ani de politică, am ajuns totuşi ce mi-am dorit, măcar pentru câteva zile –  poetul Ionel Muscalu. Mi-am dorit ca acest volum de poezii să apară într-un decembrie cu zăpadă, cu troiene. Cum n-a fost să fie, l-am lansat în ianuarie, dar măcar este un ianuarie cu brumă”.

Pentru cei care au avut plăcerea să-l citească pe Ionel Muscalu, “Respir brume, beau zăpezi” este, fără nicio urmă de îndoială, de departe, cea mai bună realizare a sa. A reuşit ca din acelaşi filon – nostalgia copilăriei la ţară, bunici, ape, derdeluşuri, familie şi datini care trezesc nostalgie – să extragă albul pur pe care numai o zăpadă frumoasă ţi-l poate releva în clipe de graţie.

Mai rămâne „să-l troienească”  şi recunoaşterea oficială a valorii sale la nivel naţional, pentru că la ce trafic are pe net după fiecare poezie, se poate spune că a depăşit deja graniţele, atât timp cât în Brazilia cineva a încercat să-i traducă deja poeziile.

Ioan Mănăilă

Zăpezi de azur

Când tu deschizi fereastra,

În mine curg zăpezi,

Albastre, înverşunate,

Ca apele repezi.

Dragă femeie, în ierni patriarhale,

Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,

De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,

Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.

Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,

Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,

Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,

Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.

Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,

Lumina strălucească  pe faţa ta, de tremur,

Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,

Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!

Renasc aicea pricini, când tu deschizi fereastra,

De aceea încă odată, cu  cerul te conjur,

Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,

Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur

!

Memoria copacului

Să cânt doborârea copacului pe care acum scriu,
Pe care tu acum citeşti foşnet de aspiraţii,
Stări de zig-zag din adâncul sufletului meu,
Din adâncul pădurii , de unde a venit,
Cetăţeneşte copacul, ca o pulsatorie stare a substantivului
Copac , limpezit în acţiunea practică
-Eu scriu pe el, tu citeşti în venele  mele
Tot sângele trecut al pădurii.

Miros a muşchi şi a izvoare până în omuşor,
Mă inundă-n capilare vinovăţia
De a-i fi luat lunii mâinile de pe munte,
Zădărât de umbra fecioarei deloc castă,
Fantastică memorie trebuie să aibă
Pădurea aceasta,
Care a umplut de mii de ani bibliotecile,
Vasele de lut
Şi minţile noastre schimbătoare!

Apelul președintelui PNL, Crin Antonescu, cu prilejul ”Mitingului pentru libertate”

“Dragii mei compatrioți,

Sunt doi ani de când în mintea multora s-a înfiripat o nedreaptă idee despre acest popor, pentru unii motiv de dezamăgire, pentru alții de dispreț sau de nedisimulată bucurie: aceea că românii nu vor ieși nicicând în stradă să protesteze, pentru că nu au curaj, pentru că sunt prea resemnați sau prea slabi; pentru că nu-și cunosc drepturile sau pur și simplu nu le pasă. Că România va rămâne surdă și tăcută oricâte abuzuri, oricât nedreptăți i se vor face, iar oamenii vor prefera să închidă ochii și să plece capul, oricâtă umilință și sfidare va manifesta puterea față de ei. Nimic mai neadevărat și nimic mai puțin onorant. Această idee însă a alimentat credința puterii că stăpânește România, că poate face orice și nimeni nu-i va sta în cale vreodată, că poate desființa statul de drept, că poate trece peste orice regulă a democrației și, mai mult, că poate călca în picioare demnitatea celor care trăim în această țară.

Propria noastră istorie ne arată că toți cei care au subestimat acest popor au plătit scump. Este o lecție pe care actualii guvernanți n-au înțeles-o, dar cei care vor conduce România de acum înainte și nu doar în următorii ani, ci întotdeauna, trebuie s-o țină minte: să nu confunde bunătatea cu slăbiciunea, răbdarea cu nepăsarea și buna-credință cu ignoranța. Dacă românii au ales să iasă în stradă în ianuarie 2012 și nu altă dată este pentru că acum s-a umplut paharul. Acesta este momentul în care n-a mai rămas nimic de sperat, nimic de răbdat și nimic de așteptat. 

Ce n-au mai înțeles conducătorii de astăzi este că trebuie să-i respecte și onoreze pe cetățeni, nu doar pentru că aceștia i-au ales, ci pentru că așa e în firea lucrurilor. Un conducător care nu-și iubește poporul, care îl disprețuiește și desconsideră, nu are ce căuta în fruntea lui. Nu e vorba atât despre criză – perioade grele au mai fost și poate vor mai veni de-a lungul istoriei, nu e vorba nici măcar despre salarii tăiate, pensii mici și taxe nenumărate – deși viața românilor este mai grea azi ca niciodată în ultimii 20 de ani. Ci este vorba în primul rând despre umilință. Guvernanții nu au conștiința faptului că, în ultimă instanță, pot lua măsuri de austeritate, pot face împrumuturi dacă asta e tot ce știu, dar nu pot lua demnitatea, nu pot suprima drepturile și nu pot îngrădi libertatea.

Mărturisesc sincer că au fost momente în care m-am simțit descumpănit, în care eu însumi m-am îndoit, nu de forța acestui popor, nu de justețea demersurilor opoziției, ci de viitor. Și m-am întrebat dacă, folosind cele mai oneste și corecte mijloace, vom reuși să câștigăm o bătălie împotriva unei puteri care nu are limite, care nu se sfiește de nimic, nu se dă în lături de la nici un abuz, de la nicio minciună, care nu crede în nimic și nu are nici măcar frica lui Dumnezeu.

Iată, românii care au ieșit în stradă, în mod pașnic, să-și ceară drepturile, să-și spună clar și răspicat opinia, au dat ei răspunsul la întrebare. Și pentru asta le mulțumesc, îi apreciez și îi respect. Da, putem câștiga. Împreună. Fără să facem compromisuri și fără să renunțăm la principii.

Drumul care s-a deschis în aceste zile este ireversibil. O dovedește faptul că în ciuda diversiunilor, în ciuda încercărilor de a deturna sensul manifestărilor pașnice, în ciuda frigului, tot mai mulți români, în toate mai multe orașe ies în stradă și protestează pașnic. Sunt câteva mii, dar milioane de alți români îi urmăresc cu speranță, pentru că simt la fel. Așteptările lor sunt diverse, la fel ca nemulțumirile lor. Unii pentru că le-au fost tăiate veniturile, alții pentru că nu au unde munci în propria țară, alții pentru proiectul Roșia Montana, alții pentru sănătate. Dar dincolo de toate acestea, ceea ce ei sancționează de fapt este un stil de face politică, felul de a fi și de a se comporta al celor care conduc România: cu aroganță și cinism, cu înverșunare și dispreț. 

Noi cei din opoziție suntem departe de a fi perfecți. Sunt lucruri pe care nu le-am realizat, sunt așteptări pe care nu le-am împlinit, sunt momente pe care poate nu le-am gestionat așa cum ar fi trebuit. Suntem oameni obișnuiți cu bune și mai puțin bune. Dar un lucru vă pot spune cu certitudine și din suflet: că avem un angajament pentru această țară, că vrem să lăsăm în urma noastră o Românie a oamenilor liberi și demni, conștienți și respectați pentru valoarea lor.

Vă chem alături de noi la „mitingul pentru libertate” care va avea loc joi 19 ianuarie, de la ora 15.30, pornind de la Arcul de Triumf”.



Crin Antonescu,
Președintele Partidului Național Liberal

Din prea multă dragoste

Din prea multă dragoste poţi greşi,
Poţi întoarce lumea pe dos
Ca pe  o piele de miel,
Neauzind disperatul deznodământ,
Al lumii tale, al mielului,
Din prea multă dragoste
Poţi închide ochii până la prăsele,
Dincolo de genunchi
Lăsând lacrimile să se reverse
Inundând clepsidrele, turlele, donjoanele,
Viorile, cerurile, macii, trandafirii şi cucii,
Mările, pădurile virgine cu toţi indienii din ele,
Din prea multă dragoste poţi opri sau schimba
Mersul trenurilor, vapoarelor, Titanicelor, istoriei,
Dar nu poţi uita ochii ei,
Inima ei bătând risipit,
Atunci când ţi-a spus la revedere
Din vârful degetelor
Cu care închisese casa de bani.
Din prea multă dragoste nu te poţi întoarce
Nici la zmeele copilăriei,
Nici la dragonii solzoşi şi de aur,
Fiindcă armura ta de inocenţă
Ai băut-o din prea multă dragoste!

Poezia, mai apetisanta decat sampania... | Opinia giurgiuveanului

Poezia, mai apetisanta decat sampania... Opinia giurgiuveanului


Poezia, mai apetisanta decat sampania...
Paharele de sampanie (rose) au ramas pline pe masa… Va vine sa credeti ca in Giurgiu, poezia lui Ionel Muscalu a fost mai apetisanta si mai spumanta decat sampania? Ionel Muscalu a comis-o din nou. Ionel Muscalu “si-a marcat” teritoriul literar giurgiuvean cu un nou volum de poezie – “Respir brume, beau zapezi”. Fix la ora 13:13, in ziua de 13, a fost sa fie sa se intample sa se cante lerui ler si sa se colinde steaua…Mircea M. Ionescu, Ion Gaghii, Constantin Stoenescu – sunt doar cativa dintre cei care au avut cuvintele pentru un laudatio, asa cum se cuvine in astfel de momente.Poate ca fiecare dintre cei prezenti ar fi avut de spus cate ceva – in primul rand despre… prietenul Ionel Muscalu si mai putin despre poetul Ionel Muscalu.Privirea poetului (sper ca n-a fost doar o inchipuire de-a mea), a fost indreptata patern si barbateste, aproape continuu spre Familie – careia i-a fost dedicat volumul lansat vineri la Cafeneaua actorilor.Daca vorbele de lauda nu au reusit sa impresioneze prea mult auditoriul, actorul Vasile Toma, care a recitat trei poezii semnate Ionel Muscalu, a reusit sa trezeasca in fiecare din noi, sentimente si trairi pe care le credeam de mult uscate.Bravo Ionel, ai reusti sa faci poezia mai spumanta decat sampania!

RĂSĂRIT

Dau de-a dura neputinţă şi spaimă

Acelor bufniţe care se cred ereţi

Şi-n zilele de toamnă deschid cramă

Boboc întru iubire pentru poeţi.

Rup bucurii cu dinţi de alabastru,

Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,

Iar celor stând în albastru,

Le las nisipuri flămânde-n bastoane.

 

Cu ochii-aud lumini tot neculese,

Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,

Lumină prelungită, virile-mi metrese,

De abur ghilotină din cer ce-l răzbun.

Dau de pomană fumul nopţii mele,

Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman,

Scris doar în clipe surde, rupt în clipe grele,

De un erou bărbos, dostoievskian.

Dau de-a dura din mâna mea stângă,

Din vena mea rotundă şi avară,

Dau de pomană gloria-mi nătângă,

Din pagina ursită să răsară.

Păstrez numai spinarea de poet.

Dură şi arcuită, urlând ca o fiară,

Dau tropotul de cai ce-or să dispară

Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.

Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,

Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,

Umbrit de un soare ce vrea să apună,

Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.