Viitorul ca o amintire Future as a memory

Folosim adesea stereotipuri,	We often use stereotypes,
Până şi cititul este o fotografie a amintirilor noastre,	Even the reading is a picture of our memories,
Nimic nou sub soarele trecerii,	Nothing new under the sun of passing,
Iar atunci când apare noul, speriem	And when the new appears, we frighten
Sau ne speriem de el, fiindcă niciun Galilei	Or get frightened of it, because no Galilei
Nu trebuie să scape nepedepsit,	Doesn’t have to escape from punishment,
Niciun Homer nu are voie să umble	No Homer is allowed to wonder
Altfel decât orb prin această lume,	Otherwise than blind through this world,
Pe care dacă ar vedea-o,	Which if he could see,
Ar spune-o altfel,	Would speak it differently,
Fiind şi el vehement	Being himself vehement
Suspect de erezie împotriva stereotipurilor,	Suspected of heresy against stereotypes,
Aşa că nu-mi fac iluzii,	So I don’t make illusions,
Tocmai mi-am luat pantofii cei vechi,	I just took my old shoes,
Ca să le bat niște cuneiforme pe branțuri,	To knock into them some cuneiform on insoles,
Să plec în câmpul formelor fără sens,	To leave in the no-meaning shapes field,
Să mai culeg câteva pentru voi,	To pick up some for you,
Iubitorii de amintiri exacte,	Lovers of exact memories,
Căci voi nu vă vedeţi viitorul,	For you don’t see your future,
Decât prin împlinirea trecutului.	But only through completion of the past. Tr. M.R.M. - Monica Rodica Muscalu

Life chafed by mysteries

Burning frenzy torch, falling waterfall,

Agitating rains, and wind, and sun, and earth.

You laugh when the storm overwhelms you,

The life dogs bark in wilderness,

Plundered by thieves who have no fate,

I don’t know anymore something only I know.

To laugh when Fortuna is trying you,

Distinguished smile, like a bullfighter Exclaiming on and on watched by your fate:

I know how to live feeling like a gladiator.

Gathering in gestures tomorrow’s elucidations

Which you turn into gone gold,

Even you mistake when you’re skillful with mysteries Your value, as you are predisposed.

Still daring, more than a while,

You know well you will be lucky at dawn

Willow forests, entire everglades of signs,

Even the angels deeply merciful.

Brash you’ve never been and you won’t be today,

Don’t keep the falderal, hypocrisies,

The faith in tomorrow you don’t leave

When you have hope in work and you know it! Tr. M.R.M.- Monica Rodica Muscalu

O piatra de cer

Acum chiar pot să vă spun o poveste,
Cum pluteam printre stele odată,
Când dușmanii nu aflaseră încă de veste,
Iar tu erai o icoana de fată,
Nici băiatul meu nu păștea stele pe cer,
Nici norii nu păreau încă înalți,
Ma încălțam cu pingele ce aveau branțuri de fier,
Urcând cel mai sprinten Munții Carpați,
Pot depune mărturie cei pe care i-am învins
Prietenește, în joacă, hrănindu-ne cu lumină,
Când visele aveau gust de flori, iar roua ne înălța din tină.

Treceam lângă vulturi gustând vânt și ploi,
Zăganul îl știam din legende de doi,
Miroseam a tinerețe și a soare de stâncă,
Zăpezile mi se aburcau înspre pulpă,
Nici cabane, nici ursi, nici roua în trifoi,
Nu erau mai importante decât noi amândoi,
Diamante de minte, de tabără focuri
Răspândeau lumini și gelozii pe alocuri,
Lăsau ursii flamanzi în corturi prea goale
Si floarea de colt își închiria încă saloane.

Lângă lumina de sus, de sus de tot,
Ca stea strălucea lângă mine la foc,
Piticii albaștrii cu fetele roz
Se frecau pe mâini și rădeau Molotov,
Ridicând dintre ierburi cețuri de soi,
Altoind pe privire cirede de boi,
Mai jos izvora luna  din țurțuri,
Era verde oarba și aștepta răsărituri,
Nimic nu întrema steaua din mine,
Ma lăsau reci copacii și-mi băteau pe sine
Nervii alchimici cu burțile pline.

Ochelarii de soare ii puneam câte unui Sfinx,
Sa își rupă din coada de leu încă un linx,
Sa îl doară ochii de om dinspre soare,
Fiindcă atât de mult ningea nerăbdare,
Apoi intram în tumulul cu moaște,
Mai vechi decât ințelepciunile dinaste,
Răzuiam tunuri, tranșee și zbor catre cruce,
Fiindcă mereu în Caraiman ma voi duce
Cu gândul la Maica ce sufletul îmi infioara,
Indiferent de izvoare, de oameni, de soare!

VIAŢA ROASA DE MISTERE

Aprinsă torţa freneziei, cascadă cade,
Agitând şi ploi, şi vânt, şi soare, şi pământ.

Să râzi atunci când furtuna te încearcă,
Dulăii vieţii latră a pustiu,
Prădat de hoţii care n-au nici soartă,
Nici ştiu ceva ce numai eu mai ştiu.

Să râzi atunci când Fortuna te-ncearcă,
Distins la zâmbet, ca toreador,
Să tot exclami vegheat de a ta soartă:
Ştiu să trăiesc în piept gladiator.

Să strângi în gesturi desluşiri de mâine
Pe care să le-ntorci în aur dus,
Chiar de greşeşti să dibăceşti cu taine
Valoarea ta, precum eşti predispus.

Tot cutezând, mai mult decât o vreme,
Ştii bine c-ai să noroceşti în zori
Păduri de sălcii, lunci întregi de semne,
Chiar îngerii adânc îndurători.

Semeţ n-ai fost şi nu te faci nici azi,
Fleacuri, făţărnicii, să nu le ţii,
Increderea în mâine să n-o lapezi
Când ai speranţa-n muncă şi o ştii!

Viitorul ca o amintire

Folosim adesea stereotipuri,
Până şi cititul este o fotografie a amintirilor noastre,
Nimic nou sub soarele trecerii,
Iar atunci când apare noul, speriem
Sau ne speriem de el, fiindcă niciun Galilei
Nu trebuie să scape nepedepsit,
Niciun Homer nu are voie să umble
Altfel decât orb prin această lume,
Pe care dacă ar vedea-o,
Ar spune-o altfel,
Fiind şi el vehement
Suspect de erezie împotriva stereotipurilor,
Aşa că nu-mi fac iluzii,
Tocmai mi-am luat pantofii cei vechi,
Ca să le bat niște cuneiforme pe branțuri,
Să plec în câmpul formelor fără sens,
Să mai culeg câteva pentru voi,
Iubitorii de amintiri exacte,
Căci voi nu vă vedeţi viitorul,
Decât prin împlinirea trecutului.

Absolut superb efemerul

Magic răsărit de lună

printre plete de războinică fecioară

mi-a îndoit genunchii

şi suspinul ei s-a ridicat coloană,

Cobora încet lumina printre brazi întunecaţi,

ferigile galbene pâlpâiau

ca lumânările printre pinii drepţi şi gravi,

Povestea era fără ocolişuri, dădea de-a dreptul

şi inorogul înţeleptul

îşi ascuţea cornul de secera lunii.

Dincolo de izvor  ne iubeam, nebunii.

Curgeam unul într-altul ca apa în apă,

Ca piatra în piatră,

Ca rouă dimineţii în roza sărutată,

Clepsidra morţii se-nvârtea aproape,

Aorta era autostrada neantului,

Era absolut superb efemerul.

Morala: Curând se lasă brume,

postum mai cresc ciuperci,

bulboanele spun snoave,

noi doi culegem melci.

BALADĂ DESPRE ETERITATE

Hai să trăim un pic, Sfinte Sisoie,

Sfinte făr’ de lupte, Sfinte făr’ de carne,

Sfinte făr’ de oase, Sfinte făr’ de abur,

Sfinte făr’ de asemănare, făr’ de oroare,

Curăţat prea bine cu mirosuri de smirnă,

Cu mirosuri de tămâie, de cetină,

Inimaginabilă, babilonică,

Dincolo de Cain, Abel şi Eufrat,

În lumina superbă a flăcării sabiei,

În lumina trecătoarei „hic transit gloria mundi”

Să învăţăm noi despre tine fără zăbază,

Despre dragoste, despre eternitatea cuvântului,

Despre viaţa fără deosebire de eterică,

Despre Corintul labirintului şi despre ionieni,

Despre Michelangello şi Da Vinci şi Principele,

Despre văzut - nevăzuta trecere supremă,

Dincolo de spaţii, dincolo de suflet, dincolo de nori,

Dincolo de ceea ce ştim, de ceea ce vrem…

Mărul lui Andrei

Bucata aceea de măr ar fi adormit trei Albite,

Ar fi lăsat  zece Scufiţe fără suflări,

Ar fi trimis în vise cinsprezece Adormite,

Doar pe tine, copile, te trimitea la întrebări.

De unde vine şi unde se varsă Styxul?

Cine a sculptat cu cap de om Sfinxul?

De ce Semiramida şi-a făcut grădini?

De ce se suspendă între epoci lumini?

De ce s-a stins în mare al Alexandriei far?

De ce rănit de vultur e Prometeu plenar?

De ce urcă titanic un bolovan Sisif?

De ce Atlas nu are paltonul coroziv?

De ce Hercule moare de dorul de nevastă?

De ce are Pericle în statuie o cască?

De ce Socrate bea cucuta cam spre seară?

De ce Aristotel a cam fugit din ţară?

De ce să te cunoști pe tine mai întâi?

De ce Pandora avea speranţa într-un cui?

De ce au căzut îngeri din cerurile înalte?

De ce îmi prinzi mirarea în pagină de carte?

Aşa că, scump copil, 'nainte de culcare,

Primeşti doar un sărut, fără vreun măr, mic-mare,

Răspunsuri multe da-vom noi doi o viaţă întreagă

Şi mult vom discuta despre fiinţa dragă.

M-au întrebat unii dacă eu am scris și "altceva". Eu le spun mereu ca "Da"!

Magazia de praf şi zânele din ierbar

Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».
Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 25 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».
Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.
Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».
Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.
Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.
Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.
Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.
Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.
Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !
Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.
Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.

Ionel Muscalu