OSTATECI AI LUMINII

Când toamna o să toarne de bucurie lacrimi,
Când frunzele vorbi-vor pre limba lor de frunze,
Când somnoroşi copacii vor fi cuprinşi de patimi
Iubitei mele soaţe voi da sărut pe buze,

Să-i amintească-n vreme că alba luminare
Ce am simţit-o-n trupuri încununându-i faţa
Erau frisoane calde de îngeri pe-nserare
Atinşi de dulcea clipă ce ne cernea speranţa.

În evadata rană a timpului cărunt
Amiezele nervoase îl vor urla pe rând,
Iar gândul toropit de alba tulburare
Se va roti în toaca bătută cu mirare
De bunii mei prieteni, ostateci ai luminii
Ce vrerea lor şi-o sapă în gândul nostru, crinii.


Când petele de umbră vor lumina hulubii
Cu tandră glezna lor de aer erudit,
Când locul de tăcere va fi ucis cu plumbii
Teribilului zgomot de Graal descoperit,
Urechilor de zdrenţe le-oi insulta timpanul,
Iar când pe seară cerbii vor părăsi fundalul
Acelei lungi poeme erotice, bla-bla,
Iubitei mele mândre, preacăprioară-n paşi,
I-oi săruta şi cerul şi munţii ei gingaşi.