Poem în forme caste

Am insomnii de rostul poeziei,

Îmi cresc prin taine, falnice omături,

În ochi am brume, ce-mi impun treziei,

Să redescopăr din burniţă alfabeturi.

Emoţii tot aş vrea să hăituiesc

În sufletele pline de cuvinte,

Zăpezile tot  bând, mă îngeresc,

Iubindu-mă cu lacrimi pentru dinte.

Prea izbutit mă-mbăt de scrise imagini,

Pe care nu le port la pălăria firii,

Copil fiind răneam nămeţi cu îngerii din pagini,

Apoi zburam prin vers pe buzele rostirii.

Aveam mereu în suflet un cuţit,

Care se-nvârte-n rană şi acuma,

Talentul acela-n troiene l-am jertfit,

Găsindu-mi prin umor si paradoxuri turma.

Mai recenzez  la oi din râpi blesteme,

Mai înrămez în univers o stea,

Fotografii eu nasc printre poeme,

Iubindu-te prea om,  de omenia ta.

Vederea mea îţi povesteşte-n suflet,

Căci  nu-i mai travestim pe ochi în robi,

Încovoiaţi de nopţile de umblet,

Când luna se oglindea în  negrii corbi.

Vedeam atunci prin epiderma brumei,

Familiara plasă de păianjen,

În care Paradisul da-se birul humei,

Ce-mi pune în cuvinte câte-un strajer.

Soldat al vorbei, apreciez tăcerea,

Ce naşte-n minte atâtea lumi fantaste,

Doar Dumnezeu ne dă puterea

De a turna-n forme de argint zăpezi prea caste.

La urma urmei, îngeri-s cărunţi,

De-atâta vreme tot albindu-şi firea,

Cu albul lor ce se răsfrânge-n munţi,

Ca un izvor ne limpezesc rostirea.

Iar insomniile ce nasc a lumii evoluţii,

Aştept să dea răspunsul, pe care chiar îl ştiu,

Avem în vers rostirea, în cugete soluţii,

Mereu se scurge-n tină tot ce rămâne viu.