Din vacanta

I.


Veniseră unii sa-mi spună de mine,

Că viaţa mi-e grea şi căciula nu-mi ţine,

Că drumul` nainte e plin de hârtoape,

Iar cel dinapoi de ape uzate.



Apoi mă-nvăţau, mi-arătau, mă-ndemnau,

Lumina să-mi dea şi apă să beau,

Când eu îi priveam prin lumina stelară,

A bunului simţ şi-am spus: marş afară !



La urmă şi cercul şi Steaua Polară

Lăsau urme adânci în noaptea de vară

Udată de ploi şi roasă de vânt

Limpezind nepieirea cuvântului Sfânt.



Ca încet cu încetul să-mi ţin dretp căciula,

C-aşa mă-nvăţase copil fiind buna,

Cruce de flăcău şi brad şi salcâm

Să nu mă îndoi de vânt sau de drum.

II.

Să vii începînd de la zbor,

Să treci aţipind când ţi-e dor,

Să lepezi privirea de îngeri grea

Când taci visându-te cu ea.



Să laşi mai aproape o stea de un gând,

Să visezi că eşti bine şi să fii natâng,

Să adormi legănat de-un surâs,

Când steaua de bine îţi e pusă sus.



Să nu ştii dincotro şi nici din ce parte,

Să trăieşti ca şi unul fără de moarte,

Să rămâi mai târziu când devreme ţi-e dat,

Să te aştepţi la lumină de soare ai plecat.



Să te întorci pe o cale de bine bătută,

Când unii încearcă de nas să te ducă,

Să adormi respirând parfumul de rouă,

Când clipele ard şi viaţa te plouă.



Apoi să nu ai decât o singură întrebare

Mai bine trăieşti decât cel ce moare ?

Răspunsul să-l dai în fiecare zi,

Să ai şi o clipă, când tu poţi dormi.