Eu nu am ferestre magice,
Nici portrete, nici aramă, nici timp,
Soţ intim provinciei practice,
Tăcut şi ratat nu te mint.
Spălat de limba cişmelei,
Cresc rândul baladei cea tristă,
Mă auresc în versete orbete,
Aerând orga spartă şi tristă.
Atunci zeii solizi mă măsoară,
Mă adorm, mă trezesc şi mă cară,
Cu divagaţii şi zâmbete rase
De bărbaţi dispăruţi de la case.
Cu vers de gură-cască sub scară,
Bat prin aripi către recea seară,
Te fericesc cu linguri de fasole grasă,
Topită-n praful de stea generoasă.
Şi-n clipa în care trec pragul mormântului
Ştiu sigur că un vers mă rupe fără sens
Din cartea necântată de vreo formă a destinului
Şi degete de înger mă urcă-n univers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu