SALCÂMUL

Zer mult a dat salcâmul astă vară,
să ţină boii popii pe pământ.
şi ramurile bat încet spre seară
să nu se-audă cântec după cânt.


De-atâta zer mâncat-au nopţi terestre,
cu lună plină ţărmurită-n crâng
şi umbra stelelor cădea pe la ferestre,
ca să răspundă fetelor ce plâng.


Poeţii şopteau uimiţi, chiar cu mânie,
că zer aşa nu a mai curs demult
şi ceaţa o vindeau pe-o duşcă mie
şi-o pipă cu tutun nedat la vânt.


Îndrăgostiţii chiar plângeau cu zeruri
în dimineţi de Kenny Rogers gri.
Făcea mişto de ei în multe feluri
salcâmul despre care vă vorbii.

Clopote

Zi-le clopote, o baladă fără prihană,
Înalţat în zile sfinte de post,
Când ai şi tu şi zilele tale un rost,
Înrămat în arpegii de toamnă!

Zi-le, măi, cum zice Dunărea izvoarelor,
Lăsaţi-mă să eliberez miracole
Şi natură şi păduri şi oamenii malurilor,
Cu sentimente uscate în oracole.

Zi-le, măi, clopote cu zeamă de cer,
Un cântec din acela închis în îngerească,
Aşa cum zice fecioria mea rotiri de eter,
Căci  ştie că nu va mânca pâine crăiască.

Răstoarnă tu, clopote, apa în cer
Şi fă o infuzie de credinţă umană,
Născută din speranţa de fier
A pecetei sorţii pe vis şi pe rană.

Zi-le clopote încă de  flacără albă,
Rouă de zare şi sânge de amurg,
De ce se dilată iubirea în nalbă,
Când macii se scutur în ochii ce plâng.

Lasă-mi un clopot pe minutele caste,
Prea rare în lume, crescute sub ploi,
Să viscolim cerul, adăposturi de oaste,
Cu efemere dăngăte, nu doar în nevoi.

Imnic

Aloe cu caliciul Afroditei spre inima oricărui îndrăgostit.

Calyx pe dosul dantelei îmbibate de arsenic,

Ies otrăvurile din noi, înoindu-ne. Călări,

Kafka cel chipeş din Scrisori către tatăl meu,

Poe cel drăgălaş şi corbul

Neva Yorka, New Amsterdaam, New York,

Mi-am dispreţuit timpul dormindu-l pe o bancă,

Alături de autobiografia lui Clinton,

De parcă îmi muriseră toţi contemporanii,

Am ratat capitala şi am surprins visul,

Nori ca arătura prin omeţi şi brazde de ocean,

Golem-ul, Don Quijote nu-l resimte, straniu,

Ne descalţă, ne pipăie, căni, pixuri, şepci cu NY,

Made în China. Personaje pretenţioase.

Câtă vodcă sau wisky aţi traversat oceanul?

Nici una, doar o roşcată mexicană cu lămăie,

Scrieri poliţiste transpuse în spătarul fotoliului,

“That dolphintorn, that gong tormented sea”.

Eu căutam un palmier şi un înebunitor succes

In Santa Monica, la celălalt ocean,

În timp ce tu, elicopteros sub cascade, năşteai curcubee.

Oraşul laborios ca o carte îşi deschide tăcerea,

Lăsând nefericirile să se transforme în rugi la ore exacte

RĂSĂRIT

Dau de-a dura neputinţă şi spaimă

Acelor bufniţe care se cred ereţi

Şi-n zilele de toamnă deschid cramă

Boboc întru iubire pentru poeţi.

Rup bucurii cu dinţi de alabastru,

Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,

Iar celor stând în albastru,

Le las nisipuri flămânde-n bastoane.

 

Cu ochii-aud lumini tot neculese,

Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,

Lumină prelungită, virile-mi metrese,

De abur ghilotină din cer ce-l răzbun.

Dau de pomană fumul nopţii mele,

Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman,

Scris doar în clipe surde, rupt în clipe grele,

De un erou bărbos, dostoievskian.

Dau de-a dura din mâna mea stângă,

Din vena mea rotundă şi avară,

Dau de pomană gloria-mi nătângă,

Din pagina ursită să răsară.

Păstrez numai spinarea de poet.

Dură şi arcuită, urlând ca o fiară,

Dau tropotul de cai ce-or să dispară

Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.

Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,

Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,

Umbrit de un soare ce vrea să apună,

Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.

Un copil minunat, cu o voce superba si miscari de scena fara trac. Teo - Trupa Hey, Premiul II - Festivalul Etno Show 2011, Hora

Teodora - Trupa Hey, Premiul special de debut, Concurs Ministar Ciresar ...

„Pastel De Toamnă" Expozitia copiilor de la Clasa de Arte Plastice a Scolii "Victor Karpis"

Eveniment Istoric

Că...

de Ionel Muscalu

Că mai urcăm sau coborâm  o treaptă,
Că ne mai amintim din cînd în când de noi,
Că mai purtăm o mască îndurerată,
Că înotăm prin zenit şi noroi,
Că obscur prindem viaţa în rânduială,
Că jalnic încercăm să punem ordine în idei,
Că tumultuos mai tragem câte o yală,
Că existenţa îşi bate amarnic joc de noi,
Că linii drepte pun între minciuni mahării,
Că-n rătăciri de stil ne pierdem uneori,
Că vinul pesimismului se dă îmbinării,
Că sensul nu e cel pe care îl credem noi,

Te întrebi uitându-te în sus, spre Domnul,
De ce ne îmbeţi, Mărite, cu lacrimi şi gunoi!

Amintirea UNUI VIS DE VARĂ

Sărut algocalminic, bun de pus la rană,
Îmi aşezi pe buze într-o viaţă gri
Şi când noaptea verde începe să geamă
Sistolice greţuri i-apucă pe vii.

Prăsită cu hoţii urlă mahalaua
Sub o creatură ferecată-n fier,
Insuficientă le este şoseaua,
Strigă să le aducă florile de ger.

Inima ne bate crunt lovind plămânii,
Noaptea ne apasă în nas iasomii,
Vara îşi prăvale peste lume sânii,
Să-şi hrănească iară mulţii ei copii.
















Nucii se frământă dând răcoare sfântă,
Iadul de căldură se destramă acum,
Ferestre de iarbă se deschid a nuntă,
Ora cea târzie îşi caută nun.

Din rinichii fierţi transpiră stelarul,
Cel care aprinde în stele dorinţi,
Îl doare mijlocul şi aruncă darul
Ce îl pregătise unul dintre prinţi.

La cofetărie se stinge lumina
Fete transpirate spun cuvântul close,
Am ajuns acasă şi stingem lumina
Râzând pe înfundate de finalul roz.

Cat as vrea!

Cat as vrea sa pot sa-ti spun,
Inima de alt parfum,
Cat as vrea sa poti sa-mi dai
Inima in evantai,
Sa imi fac doar vant cu ea,
Sa nu 'nebunesc cumva,
Sa te chem si tu sa vii,
Inima cu gust de vii.




Limpede ca un izvor,
Sa las clipa mea de dor,
Sa mai navigam un pic
Cu sarutul spre buric,
Sa dormim ca pruncu'n poala,
Inima cu gust de ceara,
La sfarsit sa te privesc,
Inima cu ras ceresc.

Cat as vrea, dar nu stiu cum,
Cerul m-a lasat in drum,
Apa are gust de clor,
Inima de adevar,
Iara aerul curat,
Parca nu-i adevarat.
Si-atunci inima din mine
Tine drept, numai spre tine!

"Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați!", a spus Socrate inainte sa moara.

Cum doamnelor acelea, din ierni demult apuse,
Eu nu le-am fost nici carpen, nici tintele rapuse,
Raman l-acea idee care s-a enuntat,
Ca sunt pe lume patimi mai lungi decat un pat.

Pitagora eternul sau sincerul Socrate,
Au tot vorbit in cifre, cu vorbe si cu date,
Aristotel desigur stiintele le-a pus,
'naintea mortii sale, atat de sus, mai sus.

O proza izbitoare despre Giordano Bruno
Ne tinteste si astazi cu textele-i din urma,
Iar trestia galileica a unui Blaise Pascal
Se sinucide astazi abjurand dupa val...

Ne tine deci de foame un Blasco Ibanez,
Cand hexagonul Zola se transforma-n trapez,
Din realismul aspru cu nuci si cu migdale,
Lasand ades prin aer arome otomane.

Pendulul lui Umberto soptit catre Kadare,
Cetatii da puteri de Scaune Ionesciane,
Ca sa le intelegem un pic pe langa Brecht,
Cand asteptam sa vina Godot al  lui Beckett.

Acelor doamne, astazi, un joc secund pe creste,
Nadir latent!taceri apuse-n zapaciri ecvestre,
Din care cresc in Tabii-albete Isarlak,
Sa ne amintim prin veacuri de-al Doamnei hagealak!

Cu fesul pus pe-o parte, greceste -egiptean,
Hedonist spirit dau, mediteraneean,
(din spiritul lui Pan)
Tacerii ce se lasa in lume cat o luna:
Aduceti un cocos- povestea sa o spuna!

Nasica Teo - Trupa Hey, Premiul I Prichindel 2011, Cine vrea telenovele, comp.C...

Noiembrie portocaliu

Cand au pornit nopţile de mâncat copii,

Vânturile palide ştergeau lacrimile lumii,

Lupii urlau în deşertul dragostei

Până când dinţii li se făceau trandafiri.

Chiar ciuta, speriată de pasiune,

Alerga între două trenuri, lăsând urme,

Lasand suspinul sa tulbure buza prăpastiei.

Condamnaţii învârteau palele morţii.

Barca se învârtea între noi,

Morfolind nuferii, sfredelind tunetele,

Readucand trasnetele in baterii.

Paşii tainei treceau în umbră,

Stelele isi ascundeau lumina în jar

Gata sa irumpa in ochii ciuvicii,

De unde, cu intelepciune, se rabda.

Condiţii metaforice de elaborate tăceri

Mi-e somn într-una ca de-un nufăr galben,
Cad lin din cer, din stea , ca şi din carpen,
N-am timp de vreo clepsidră sau vreo rază,
De zbucium mult acum am buza arsă.

De sânge împing vapoarele la ţărm,
Mă clocotesc în clipe de nesomn,
Mă dor vertebre, pleoape, ba şi junghiuri,
Îmi dau genunchii leşinaţi prin crânguri.

Lumea cealaltă, vie îndeobşte,
Mă ştie, mă salută, mă cunoaşte,
Îmi dă prin vise teme, sindrofie,
Ca lui Sisif a pietrei garanţie.


Amare trepte urc prin goluri creative,
Reconstruiesc din cleiuri adjective,
Ca etichete de la splină adunate,
Să pot, conversativ, să dreg păcate.

Mi-e somn într-una într-o lume moartă,
Aştept şi eu alt viitor tăcut de soartă,
Ca să-mi răsar tăceri din răsărit,
Lizibile şi pure voci din asfinţit!

Expoziţie de panificaţie

Limba mea voia să iasă într-o expoziţie solitară,
Sâsâită, stingheră, ruşinoasă, sprinţară,
De care să se audă chiar şi pe întuneric,
Iar oameni zgribuliţi să vină-n teleferic.

Eu nu voiam s-o las pe ea în lumina ce trece,
Chiar de-ar fi locuit într-un loc mult mai rece,
Dar aşa,  în nici un caz,  nu îi dădeam pace,
Plutind spre ochiul vertical, rotund, ce tace.

Ea insista să-şi facă expoziţia la Istria,
Eu,  histrionic, îi povesteam de alde Toboso,
Care hăhăia tot cam mătăsos aşa,
Să-l vindece pe bătrân un pic modo grosso.

Ea îmi spunea că gândeşte un cuvânt,
Iar eu, mereu sigur de cel care sunt,
Am închis gura şi am pus-o la brâu,
Să o am ca pe seceră la timpul de grâu.

ANOTIMPURI

Gata! Paharele cu anotimpuri le-am băut.

La marginea şoselei abandonate

zac două balastiere în care am

mestecat steguleţele toamnei.

Acuma vinul ăsta nici nu ştiu

de care este.

Poate că la vară vom coresponda

de la mare cu toată lumea.

La noi sunt valuri şi stelele răsar,

mierla fluieră-n cerul gurii

lângă don Francisco d’Assisi.

Atâţia sturzi la marginea privirii,

ca să poată lumina ochilor să

zboare mai departe,

dincolo de orizontul ucis

de orbul găinilor.

Poate că vom primi poeme

despre oglinda şlefuită între plopi,

ca să dea cu soţ,

poate că pe sistolă şi diastolă

vom pune masa de prânz

din care să mâncăm

luna caşcaval de aseară.

Secunda urla în gura mare

la uşa cocioabei mele:

noaptea e grea cu un mahalagiu!

Asa cum a promis primarul Lucian Iliescu, acelaşi preţ la gigacalorie in municipiul Giurgiu

Zâmbet fără chicot!

Un măr aveam chiar pe timpan,

Bătea-n scăriţă ca un şarpe
Şi sâsâia tot mai avan,
Ba lung, ba azurit, ba moarte.


Pălălăii din cazan da pale,
Epuizând un inventar,
Lăsând să mă topesc din zale
Pe funda ta cu pas alean.


Firavu-mi gând, hibiscus zburdă,
Ca fusta ta -plisată-n post-,
Deasupra noastră se frământă
Tot cerul, fără adăpost.

CONŞTIINŢA

                  Am fost beat de beţie nocturnă

cu lună plină şi bere brună.
Şi mi-am dus gândurile până la izbucnire în vorbe
de parcă n-aş fi putut să fac altminteri.
Le-am ţipat prietenilor că, şi de sunt cum sunt,
N-au decât să mă accepte aşa sau să n-o facă deloc.
Iar ei au părut că înţeleg.

Miercurea de fotografie, nu?! Cea mai terorista fotografie in care am aparut pe blogul meu in cei doi ani si articolul cel mai "prietenos"!

marţi, februarie 09, 2010

Cum m-au facut taliban?

B(ar)logul meu, de care le pasa tare sefilor PDL Giurgiu, a fost citit un pic

IONEL MUSCALU, SFĂTUIT SĂ SE FACĂ TALIBAN PENTRU A SCĂPA DE ANONIMAT


Nu ştim cine sau ce l-a împins/inspirat (să sperăm că nu aceste versuri care-i aparţin): „Cu o pasiune însărcinată de duhul incendiilor interne/Ocupat de nimeni/sufletul meu pe linia vieţii”), pe Ionel Muscalu să comită un război atât de mare cu pedeliştii. Se pare că văzându-se în inferioritate numerică, adică de unul singur împotriva tuturor, a trecut de la lupta de gherillă, de această dată provocându-i pe foştii colegi din Alianţa DA, la atacul cu maldărul de cărţi.

Fapt este că Ionel Muscalu a declarat cum că au fost atacuri nejustificate la adresa sa. Prim-vicepreşedintele PD-L Giurgiu, primarul Mihai Dobre, îi reaminteşte lui Ionel Muscalu că „fiind un mare necunoscut în viaţă”, după cum s-a exprimat anterior, nu vede de ce s-ar fi legat cineva de persoana sa. Pe lângă asta, Mihai Dobre îl întreabă: ”cine a început atacul la adresa lui Bogdan Cantaragiu, noi, sau Ionel Muscalu? Nu ştiu cât timp i-a luat să studieze acele cărţi, cu care a venit la conferinţa de presă, dar, pe postul pe care se află la Consiliul Judeţean, ce altceva ar putea să facă Muscalu decât să piardă timpul? Personal nu îi voi mai acorda nicio atenţie lui Muscalu, îl las să treacă la volumul II al volumului de poezii: Visând la cai verzi pe pereţii Consiliului Judeţean! Asta ca antrenament pentru următoarele alegeri PE... Eu mă mir cum a fost posibil ca PNL să treacă un mare om de cultură cum este Ionel Muscalu, pe care, după cum spune domnia sa, îl ştiu toţi giurgiuvenii, tocmai pe locul eligibil numărul 11(!?!), poziţie din care a şi picat aşa de frumos? În orice caz, aici pun punct, pentru că nu vreau ca Ionel Muscalu să creadă că reprezintă ceva sau este cineva. De ce oare nu te-au ales giurgiuvenii să-i reprezinţi în Parlamentul European, domnule Muscalu, tocmai pe dumneata, marele cărturar? Chiar nu şi-au dat seama ce au pierdut? Mai bine ai renunţa la cărţi, te-ai retrage în b(âr)log şi te-ai face taliban. Lupta cu noi poate te scoate din anonimatul de care suferi”, l-a sfătuit Mihai Dobre.

Preluare integrala din Giurgiuveanul.ro, luni, 08.februarie.2010

Prima postare pe blogul acesta în urmă cu doi ani: Cine l-a inventat pe Dumnezeu si de ce trec anii

Cine l-a inventat pe Dumnezeu şi de ce trec anii ?
De Ionel Muscalu, provocat de Philippe Legrand şi Andrei-Mihail Muscalu

E vremea !
Şi sezonul.
Pentru a da aripi viselor noastre şi pentru a ne transforma iluziile în realitate.
Chiar omul care este un pic trecut, chiar el, mai ales el, are un pic sentimentul de a fi, de a trăi.
Vacanţa creează acest efect.
Distanţa de asemenea.
Parfumurile.
Orizontul.
Vântul.
Peisajul...
La Bucureşti, la Giurgiu. În alte capitale de ţară, de judeţ.
În satele noastre pitoreşti, de asemenea. Întotdeauna ai nevoia aceasta a evadării pentru care cauţi vacanţele: parfumurile, orizontul, vântul, peisajul…şi uneori ai această senzaţie că te afli pe malul mării şi totul este extraordinar, chiar dacă nu te afli acolo...
Prins cu gândul la situaţia de la locul de muncă, prins cu politica, prins cu creditele la bănci şi cu gândurile despre cum să trăim mai bine, am uitat un pic despre lumea mea secretă, pe care vacanţa mi-a redat-o cu forţă, ca şi curaj, ca şi mai plin peste aşteptări.
În această lume, criza economică nu are decât puterea unei imense cascade în producerea energiei ecologice. În această lume, statul acasă, meditaţiile şi apropierea unul de altul au aceeaşi forţă ca şi curcubeul la Niagara, este zilnic şi ţine de lumină. Lumea mea secretă, pe care nu ar trebui să o devoalez, este lumea copilăriei fiului meu, un copil obişnuit, uneori răsfăţat, alteori altoit la figurat pe cultura mea ţărănească, alteori la propriu pe cultura familiei noastre normale, o lume minunată, dar în care nu sunt doar jucării, mult soare şi bucurii. Fiul meu mi-a spus în timpul campaniei europarlamentare că unii m-au atârnat pe toţi stâlpii, iar eu trebuie să mă dau jos şi să vin acasă, fiul meu îmi spune că lui îi place noaptea, fiindcă atunci nu trebuie să mergem la serviciu. Un psiholog ar spune că este un copil care simte o imensă lipsă a părinţilor lui. Eu spun că este un copil care în vacanţă a simţit sufletul părinţilor lui. La începutul acestei vacanţe, în care el a împlinit patru ani şi opt luni, mi-a pus prima întrebare cu adevărat grea: Cine l-a inventat pe Dumnezeu? La sfârşitul ei mi-a spus că el nu vrea să treacă anii şi că îi este frică de moarte şi de sânge! Ştiu că nu este nici singurul, nici primul copil care începe să îşi dea seama că viaţa are un sfârşit, dar groaza din vorbele lui şi nevoia puternică de religie şi filosofie pentru a-i răspunde, mă fac să îmi doresc mai mult timp împreună cu fiul meu, mai mult timp pentru toţi părinţii cu copiii lor. Fiul meu crede că Dumnezeu mişcă timpul şi că lipsa lui Dumnezeu înseamnă lipsa timpului. O reîntoarcere inocentă în Eden, pentru că eu nu am apucat să îi explic faza cu păcatul primordial al echipei Adam&Eva şi că el însuşi s-a născut dintr-un măr. Atunci, fiul meu, care spune că înainte de a fi copilul care este, cam gălăgios şi bârâicios, după propria-i zisă, ar fi fost înger, mă întreabă câţi ani avea el când era înger.
Fiul meu nu ştie ce ar însemna lipsa timpului, dar dacă ar fi să aleagă un nume pentru lipsa acestuia, mai curând pentru numărarea secundelor arse, i-ar spune duminică. Fac pariu că şi copiii voştri la fel i-ar spune! Eternitatea de duminică atrage încă în mahmureala trecerii şi arderii secundelor milioane de oameni din lumea întreagă. Măcar o duminică de am fi fericiţi! În timpul acesta eu citeam despre o reală şi pragmatică istorie universală în care unii copii mor înainte să aibă timp să ceară apă, mâncare sau să spună că le este rău. În timpul acesta organizaţia noastră de tineri liberali, formată din copii nu prea avuţi, ba dimpotrivă, îşi încarcă zilele de fericire alături de copii instituţionalizaţi, cheltuind toţi puţinii lor bani şi multul lor timp liber întru fericirea copiilor care se întreabă şi ei cine l-a inventat pe Dumnezeu şi de ce trec anii!
În tot acest timp, savorile, gusturile, întrebările, devin un timp al renaşterii, al reîntoarcerii către noi şi către valorile noastre adevărate… cu gust de natural şi copilărie!

Grădini,livezi, livresc ne cresc

Afară ninge, ninge,
În mine cresc grădini,
Se nasc în ceruri geruri,
În crivăţ bem din  vini.

Grădinile iubirii ce cu temei ceresc,
Zăpezile din ceruri de azur le învelesc,
Năvale marte-n suflet cu ghiocei din vis,
Afară ninge, ninge, tot cerul înadins.

Acum cresc albe gânduri, aripi de păsări rare,
Îmi stau în cerul gurii luminile polare,
Zăpezi şi iceberguri, din pură nea de sus,
Pornite de departe, din ziua ce a apus.

Tresar, căci mi se pare că drumul e închis,
Omătul e de floare prea dulce de cais,
Afară ninge, ninge, în mine cresc livezi,
Femeie ce  topeşti şi oameni şi zăpezi!