De Sfântul Andrei

Toţi proprietarii veritabili de ceva viu cresc triburile de păsări, familiile de albine, exemplarele canine sau feline cu gândul la cel mai bun exemplar. Cel mai rău exemplar este considerat şi el extraordinar de rău şi, deci, mic în felul său.
Fiecare părinte normal îşi vede odrasla ca fiind cel mai precoce, mai inteligent şi mai graţios dintre copii. Unii se mândresc cu primul dinte, alţii se mândresc cu primul cuvânt (fiul meu a spus prima dată „apă”), unii se mândresc cu memoria extraordinară a progeniturilor, unii cu fluenţa în vorbire, alţii cu încăpăţânarea, unii cu inteligenţa (copilul unui prieten numără în engleză şi rezolvă împărţiri), alţii cu imaginaţia, unii cu vocea copiilor ( al meu este cepeleag, peltic, limbut), alţii cu tăria de caracter şi curajul, alţii cu rezistenţa la frig, unii cu rezistenţa la stress.
Ţara aceasta, România, de după Sfântul Andrei Întâimergătorul prin Schythia Minor, a fost întotdeauna iubitoare de diverse obiecte de vază ori animale de rasă. Le-a iubit în imaginaţie, le-a importat, s-a luptat cu toţii ca să le aibă, le-a gândit jumătate rostindu-le, le-a crescut sub cloşcă de aur.
Viaţa halucinantă, simţitoare, fascinantă, zăpăcitoare, orbitoare, blândă, mulţumitoare, lipsită de griji a dat împotriva politicii tradiţional relaţională cu împrejurimile şi mereu la îndemâna conceptului cerut de echilibru, perspectiva riscurilor şi a înlăturărilor conflictelor, a încercării de angajare alături de ….a unor forţe suficiente care să scoată poporul din impas. Chiar dacă acest lucru a însemnat mereu acelaşi stil experimentat de a lua lucrurile undeva de pe la mijlocul problemei, cam cum îl iau mereu americanii, adică a obţine prin luptă… dar fără a utiliza toate forţele, nouă ne-a plăcut mereu să fim numiţi cei mai viteji, mai înţelepţi, mai drepţi, mai iubitori, mai Dromichaetes, mai mari şi mai atleţi dintre toţi cei zonă. Uneori ne-au numit ei uneori i-am bătut noi. Alteori ne-am uitat noi şi ne-am regăsit în straniile şi îmbucurătoarele afirmaţii ale celor puţini ce ne-au iubit. Deşi iubitori de festinuri şi impetuoase provocări bahice, ca şi strămoşii noştri romani, ne-am trezit cel mai adesea pe cu totul alte fronturi şi, mai ales, în război cu puteri universale pentru momentele acelea pe care nu doar le-am împiedicat, dar le-am tratat uneori cu indiferenţă şi regret, trăznindu-le prin cutezanţa şi elanul forţelor succesiv adunate în rărunchii poporului gata de sacrificiu.
Totdeauna ne - am iubit copiii, chiar şi trimiţându-i la Zamolxes. Ne-am urât regii, chiar şi ucigându-l pe cel mai mare dintre ei, Burebista; ne-am iubit regii străini oferindu-le o ţară pe care s-o ridice – Carol I, Ferdinand. Dar, parcă pentru a ne îndumnezei în toate, acest popor care a creştinat păgânismul în cel mai spiritual sens, îşi sărbătoreşte imediat Ziua Patriei, după ziua de Sfântul Andrei, pe un altar al nădejdii din nou împlinite, aşa cum fiecare proprietar veritabil de ceva viu îşi laudă cel mai bun exemplar; aşa cum istoria, uneori discutabilă, ne dă de multe ori bărbaţi de stat care să fie amintiţi mai târziu.
Să cinstim răspândirea exaltării cu ocazia bucuriei că mâine e ziua tuturor românilor şi să ne alimentăm spiritual arborând câte un semn al forţei noastre sufleteşti legate de dragostea de România.
Asta nu e poveste, deci nu o enumăr.

Ionel Muscalu