marți, decembrie 01, 2009

De Sfântul Andrei

Toţi proprietarii veritabili de ceva viu cresc triburile de păsări, familiile de albine, exemplarele canine sau feline cu gândul la cel mai bun exemplar. Cel mai rău exemplar este considerat şi el extraordinar de rău şi, deci, mic în felul său.
Fiecare părinte normal îşi vede odrasla ca fiind cel mai precoce, mai inteligent şi mai graţios dintre copii. Unii se mândresc cu primul dinte, alţii se mândresc cu primul cuvânt (fiul meu a spus prima dată „apă”), unii se mândresc cu memoria extraordinară a progeniturilor, unii cu fluenţa în vorbire, alţii cu încăpăţânarea, unii cu inteligenţa (copilul unui prieten numără în engleză şi rezolvă împărţiri), alţii cu imaginaţia, unii cu vocea copiilor ( al meu este cepeleag, peltic, limbut), alţii cu tăria de caracter şi curajul, alţii cu rezistenţa la frig, unii cu rezistenţa la stress.
Ţara aceasta, România, de după Sfântul Andrei Întâimergătorul prin Schythia Minor, a fost întotdeauna iubitoare de diverse obiecte de vază ori animale de rasă. Le-a iubit în imaginaţie, le-a importat, s-a luptat cu toţii ca să le aibă, le-a gândit jumătate rostindu-le, le-a crescut sub cloşcă de aur.
Viaţa halucinantă, simţitoare, fascinantă, zăpăcitoare, orbitoare, blândă, mulţumitoare, lipsită de griji a dat împotriva politicii tradiţional relaţională cu împrejurimile şi mereu la îndemâna conceptului cerut de echilibru, perspectiva riscurilor şi a înlăturărilor conflictelor, a încercării de angajare alături de ….a unor forţe suficiente care să scoată poporul din impas. Chiar dacă acest lucru a însemnat mereu acelaşi stil experimentat de a lua lucrurile undeva de pe la mijlocul problemei, cam cum îl iau mereu americanii, adică a obţine prin luptă… dar fără a utiliza toate forţele, nouă ne-a plăcut mereu să fim numiţi cei mai viteji, mai înţelepţi, mai drepţi, mai iubitori, mai Dromichaetes, mai mari şi mai atleţi dintre toţi cei zonă. Uneori ne-au numit ei uneori i-am bătut noi. Alteori ne-am uitat noi şi ne-am regăsit în straniile şi îmbucurătoarele afirmaţii ale celor puţini ce ne-au iubit. Deşi iubitori de festinuri şi impetuoase provocări bahice, ca şi strămoşii noştri romani, ne-am trezit cel mai adesea pe cu totul alte fronturi şi, mai ales, în război cu puteri universale pentru momentele acelea pe care nu doar le-am împiedicat, dar le-am tratat uneori cu indiferenţă şi regret, trăznindu-le prin cutezanţa şi elanul forţelor succesiv adunate în rărunchii poporului gata de sacrificiu.
Totdeauna ne - am iubit copiii, chiar şi trimiţându-i la Zamolxes. Ne-am urât regii, chiar şi ucigându-l pe cel mai mare dintre ei, Burebista; ne-am iubit regii străini oferindu-le o ţară pe care s-o ridice – Carol I, Ferdinand. Dar, parcă pentru a ne îndumnezei în toate, acest popor care a creştinat păgânismul în cel mai spiritual sens, îşi sărbătoreşte imediat Ziua Patriei, după ziua de Sfântul Andrei, pe un altar al nădejdii din nou împlinite, aşa cum fiecare proprietar veritabil de ceva viu îşi laudă cel mai bun exemplar; aşa cum istoria, uneori discutabilă, ne dă de multe ori bărbaţi de stat care să fie amintiţi mai târziu.
Să cinstim răspândirea exaltării cu ocazia bucuriei că mâine e ziua tuturor românilor şi să ne alimentăm spiritual arborând câte un semn al forţei noastre sufleteşti legate de dragostea de România.
Asta nu e poveste, deci nu o enumăr.

Ionel Muscalu

2 comentarii:

Elena spunea...

De abia m-am întors de la Roma. O capitală cu istorie, dar mai ales cu monumente/obeliscuri din diferite campanii ale împaratilor romani. Au adunat tot ce s-a putut aduna, cu preţul multor vieti. Biserici care adăpostesc adevărate opere de artă (vezi Bernini, Michelangelo), sau cu inventii epocale (pendului lui Galilei), cu statui ale căror semnificaţii în biseriile ortodoxe ar fi adevarate blasfemii, Capela Sixtină, Coloseumul, Capitoliul, Biserica Santa Maria Majore, Columna lui Traian, drumurile Romei Antice ( care parcă mai păstrează zgomotul carelor de lupta trase de cei mai iuţi cai, ale căror lame ascuţite secerau tot ce găseau în cale, sau ale carelor cu boi care aduceau marmura de Tivoli pentru construirea celor mai renumite edificii ) şi altele se îmbină cu arta modernistă şi viaţa cotodiană. O viaţă alertă cu bune şi cu rele, cu turişti, uneori rătăciţi în istorie, cu emigranţi care suferă odată cu criza, cu imaginea unui bine de sclav învăluit în mister, cu iluzia că totul ne aparţine, dar nimic nu este al nostru ci al unei dumnezeiri eterne, ce pare a fi atât de aproape, dar este doar dulce iluzie. Avem nevoie de echilbru. Arhimede, grecul ucis de romani, spunea: Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni pământul. Cred că asta ne trebuie acum, un PUNCT DE SPRIJIN, doar UN PUNCT.

ionelmuscalu spunea...

Multumesc pentru comentariu. Ionel Muscalu

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...