El, al zecelea om, ţese o istorie a trecerii fără zgomot.
Nemişcat, deşi se află în mers, se clatină
La dreapta şi la stânga, ca o presimţire de vânt.
Doarme de-a-npicioarelea cu timpul pe el,
Să-i ţină de cald. La picioare, covoare.
Putrezirea celui de-al zecelea om e veche,
Blestemată ca o judecată mutată la altă curte,
O închisoare de vechi obiceiuri, ca uitatul prin ulucă.
Al zecelea om are un ochi de geam în loc de ochi.
Pe strada Gării nu trec morţii,
Nu vin să-şi facă cheltuială cu trecerea
Nici măcar din zece în zece,
De parca moartea nu are legătură cu strada,
De parcă strada îşi salvează zilnic propria-i viaţă.
Al zecelea om, asemănător, având noima lui,
Nevoia lui de justificare, presupune că are dreptate
Şi atunci, obsedat de importanţa privirii celorlalţi,
Pe strada Gării al zecelea om trece.
3 comentarii:
Până şi Dumnezeu îşi ia tributul. Gara unde vin şi de unde pleacă trecătorii prin ale eternelor poveşti lumeşti, uneori mai vii, alteori mai terne. Şi într-un final, această poveste văzută şi nevăzută printr-un ochi de geam, sau prin ochiul interior al divinităţii, trebuie să plătească zeciuiala.
Salutare Ionel,
Iti atrag atentia cu un blog mai special, anume:
http://pmircescu.blogspot.com/
Ce parere ai?
Costi, trebuie sa iti multumesc pentru faptul ca m-ai adaugat prietenilor tai si ca in felul acesta descopar o multime de oameni extraordinari. Multumesc!
Trimiteți un comentariu