duminică, ianuarie 17, 2010

Oamenii de onoare

Oamenii de onoare sunt aceia care atunci când îşi dau cuvântul că nu mint, îşi dau silinţa să nu mintă sau să mintă cât mai puţin în sensul ăla.
Oamenii de onoare sunt cei care muncesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei. În general, oamenii de onoare sunt puţini.
În general, oamenii de onoare nu au prieteni sau au foarte puţini. În general, oamenii de onoare sunt iubiţi sau urâţi în funcţie nu de cât de drepţi sunt, ci mai ales după interesele celor care îi iubesc sau îi urăsc.
Oamenii de onoare nu trăiesc pentru ei, ci vorba lui Nichita sunt asemeni soldatului, celui mai cinstit şi mai adevărat soldat, care nu omoară pe nimeni, nu iartă pe nimeni, care stă mereu cu arma dreptăţii şi adevărului la picior , dar, dincolo de ea, bea ceai de dimpreună cu societatea extrăgând din ea ceea ce îi apare de importanţă esenţială: legătura de pietate cu sensul vieţii.
Oamenii de onoare sunt oameni, ceea ce este omenesc le este şi lor cale de urmat.
Uneori oamenii de onoare au dimineţi în care strigă, atunci când sună ceasul: lasă-mă să dorm, dacă nu e judecata de apoi, de ce suni!?
Oamenii de onoare au simţuri agere, uneori şi abilităţi pe măsură, alteori nimic nu le iese cum ar trebui!
Oamenii de onoare vorbesc de obicei ceea ce trebuie, nu prea le arde de râs, sunt ocupaţi să rămână oameni de onoare, de aceea sunt atenţi.
Oamenii de onoare nu sunt laşi, nu sunt niciodată prinşi la mijloc, fiindcă nu au melicuri, nici rude, oamenii de onoare miros a bărbat şi când e vorba de o femeie sau de femei.
Oamenii de onoare fumează sau nu, mai adesea, nu, fiindcă ei se simt eliberaţi din start de a face pe grozavii.
Oamenii de onoare cunosc regula jocului: de multe ori raportul cu Dumnezeu îl privesc ca pe o sfoară roz. Nu verde,nu roşie,nu portocalie, nu albastră, ci roz, deşi nu ştiu că această culoare este desemnată ca reprezentare a luptei împotriva cancerului la sân!
Oamenii de onoare nu cred în utopii ancestrale, ci în indivizi, nu în instituţii, ci mai ales în continua schimbare a autolegitimării.
Oamenii de onoare au libertate de acces în multe locuri, chiar dacă nu le frecventează, dar în puţine inimi, deşi adesea rămân în conştiinţe.
Oamenii de onoare sunt o specie "de nişă"în acestă societate, tocmai de aceea nu reuşesc să cucereasă mai mult decât puţin din fragilul ei echilibru.
Oamenii de onoare ştiu să îşi arate, dacă trebuie, gâtul,ca într-un dans sociativ, în care nimeni nu pierde, ci toată lumea merge mai departe.
Recunosc faptul că nu aş fi scris despre ei, dacă nu îi cunoşteam. Eu nu sunt încă unul dintre ei.
Ei sunt puţini, iar eu par mai mult o biată căprioară în fabrica de regrete, decât un om de onoare. Eu încă zâmbesc, indiferent câtă disperare mă apasă, eu încă plâng pentru cei de lângă mine sau asemeni mie, care adesea au probleme, eu merg pe drumul meu uşor sau greu şi când primesc o flegmă în ochi de la cei de sus sau de la cei de jos, fiindcă pare că nu sunt nici cu unii, nici cu alţii, mă gândesc: ai naibii, oameni de onoare! Fiindcă eu chiar am nevoie de oameni şi am mai şi rămas în inimile lor!

2 comentarii:

Pepi Mustateanu spunea...

cauta pe pepimustateanu.blogspot.com: http://pepimustateanu.blogspot.com/2008/09/in-viata-poti-minti-o-singura-data.html ....acelasi lucru spus altfel, deci t sustin !

Anonim spunea...

Lasa mai Pascule ca va veni si vremea ...

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...