miercuri, octombrie 13, 2010

Extraordinarul exemplar…şi semnificaţia noastră comună

Toţi proprietarii veritabili de ceva viu cresc triburile de păsări, familiile de albine, exemplarele canine sau feline cu gândul la cel mai bun exemplar.

Cel mai rău exemplar este considerat şi el extraordinar de rău şi, deci, mic în felul său.

Fiecare părinte normal îşi vede odrasla ca fiind cel mai precoce, mai inteligent şi mai graţios dintre copii. Unii se mândresc cu primul dinte, alţii se mândresc cu primul cuvânt (fiul meu a spus prima dată „apă”), unii se mândresc cu memoria extraordinară a progeniturilor, unii cu fluenţa în vorbire, alţii cu încăpăţânarea, unii cu inteligenţa (copilul unui prieten numără în engleză şi rezolvă împărţiri), alţii cu imaginaţia, unii cu vocea copiilor ( al meu a fost cepeleag, peltic, acum este nelimbut), alţii cu tăria de caracter şi curajul, alţii cu rezistenţa la frig, unii cu rezistenţa la stress.

Ţara aceasta, România, de după Sfântul Andrei Întâimergătorul prin Schythia Minor, a fost întotdeauna iubitoare de diverse obiecte de vază ori animale de rasă. Le-a iubit în imaginaţie, le-a importat, le-a dat viata in opere de arta, s-a luptat cu toţii ca să le aibă, le-a gândit jumătate rostindu-le, le-a crescut sub cloşcă de aur, le-a facut sa zboare ca paseri maiastre.
Viaţa halucinantă, simţitoare, fascinantă, zăpăcitoare, orbitoare, blândă, mulţumitoare, lipsită de griji a dat împotriva politicii, tradiţional-relaţională cu împrejurimile şi mereu la îndemâna conceptului cerut de echilibru, perspectiva riscurilor şi a înlăturărilor conflictelor, a încercării de angajare alături de cei care au stapanit vremurile….a unor forţe suficiente care să scoată poporul din impas. Chiar dacă acest lucru a însemnat mereu acelaşi stil "experimentat" de a lua lucrurile undeva "de pe la mijlocul problemei",  adică a obţine prin luptă… dar fără a utiliza toate forţele, nouă ne-a plăcut mereu să fim numiţi cei mai viteji, mai înţelepţi, mai drepţi, mai iubitori, mai Dromichaetes, mai mari şi mai atleţi dintre toţi cei  din zonă.  Si uneori stramosii nostri au fost si ne mandrim cu reale si eroice pagini de istorie.
Uneori ne-au numit ei, uneori i-am bătut noi.
Alteori ne-am uitat noi şi ne-am regăsit în straniile şi îmbucurătoarele afirmaţii ale celor puţini ce ne-au iubit.
Deşi iubitori de festinuri şi impetuoase provocări bahice, ca şi strămoşii noştri romani, ne-am trezit cel mai adesea pe cu totul alte fronturi şi, mai ales, în război cu puteri universale pentru momentele acelea pe care nu doar le-am împiedicat, dar le-am tratat uneori cu indiferenţă şi, cu regret, trăznindu-le prin cutezanţa şi elanul forţelor succesiv adunate în rărunchii poporului gata de sacrificiu.
Totdeauna ne-am iubit copiii, chiar şi trimiţându-i la Zamolxes!!!
Ne-am urât regii, chiar şi ucigându-l pe cel mai mare dintre ei, Burebista; ne-am iubit regii străini, oferindu-le o ţară pe care s-o ridice – Carol I, Ferdinand.
Dar, parcă pentru a ne îndumnezei în toate, acest popor care a creştinat păgânismul în cel mai spiritual sens, îşi sărbătoreşte imediat Ziua Patriei, după ziua de Sfântul Andrei, pe un altar al nădejdii din nou împlinite, aşa cum fiecare proprietar veritabil de ceva viu îşi laudă cel mai bun exemplar; aşa cum istoria, uneori discutabilă, ne dă de multe ori bărbaţi de stat care să fie amintiţi mai târziu, din nefericire acum ei se afla in opozitie, iar la putere sunt fetele lui Băse…

Când trec Dunărea pe Podul acela unde trebuie să plătim 50 de lei dus+intors, aşa de-un capriciu al Ministerului Transportului, adicătelea acum al Ancăi Boagiu şi văd imensul steag bulgăresc fluturând lângă cel de aceeaşi dimensiune al Uniunii Europene, mă întreb de ce naiba nu cumpără ăştia ai nostri macar nişte steaguri mai acătării, ca să văd eu că m-am întors în ţara asta iubitoare şi nu că Cel mai rău exemplar este considerat şi el extraordinar de rău şi, deci, mic în felul său, aşa cum ţin ei drapelul nostru naţional, mic.
Am văzut că toate ţările lumii arborează drapele mari şi nu doar vecinii nostri bulgari, sârbi, unguri, ucrainieni, ca să nu mai spun de turci, ci şi brazilienii, americanii, spaniolii, francezii, italienii, nemţii, englezii etc. Până când România va avea din nou oameni de stat, de care să fie mândră, eu propun să cinstim ce a mai rămas din răspândirea bucuriei de a ne fi născut în ţara asta şi să ne alimentăm spiritual arborând câte un semn al forţei noastre sufleteşti legate de dragostea de România. Motivul îl vom găsi fiecare dintre noi. Eu încep de acum şi de aici.



Ionel Muscalu

4 comentarii:

Karla spunea...

50 de lei costa traversarea podului?:(
Cam cat o vignetta pentru toate autostrazile austriece timp de vreo doua saptamâni... pacat...

Din fericire, România nu inseamna oamenii ei de stat, slava Domnului!...
Dar in semn de solidaritate, maine (ca azi e prea târziu) o sa-mi imbrac iia româneasca din garderoba:)

ionelmuscalu spunea...

fantastic, magnifique!

angi spunea...

Mereu ne vom confrunta cu indiferentaunor oameni.Din pacate:(..
Ma alatur grupului tau.
La scoala,in fiecare vineri,dupa program,vin copii din sat,mari si mici,si invata sa poarte cu mandrie straiele locale populare,facute cu multa migala si indemanare de bunicile sau strabunicile lor.
Sigur simt ca sunt romani!

ionelmuscalu spunea...

Ma bucur sa aud, citesc, asta.Imi aminteste de satul lui Cosbuc din Bistrita-Nasaud, unde am vazut straie foarte frumoase imbracate in sarbatoare, dar si de Maramuresul viu si frumos unde am primit o straita din aceea facuta in casa, de Moldova folclorica, de Banatul minunat si chiar de legende absolut fascinante din locurile superbe pe care le are Romania noastra din delta pana-n munte si dincolo de munte. Tocmai de aceea, cred ca meritam sa ne respectam pe noi insine amintindu-ne cine suntem. Astazi ne-au reamintit mamele si sotiile care lucreaza in finante si care duc acasa venituri mai mici decat ratele la banca.Si pentru ele si pentru noi toti, mai putin pe cei care sarbatoresc la Ateneu(ura, am infrant!), respect! Despre situatia de astazi voi reveni cu o postare. Multumesc pentru faptul ca nu am fost gresit inteles!

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...