Când inorogul urcă din roci în roci spre nori,
Izvoarele-n legende mai pomenesc de tine,
Urcând din rudă-n rudă spre merii curgători.
Mai jefuieşti, desigur, izvoarele de păstrăvi
Cu sentimentul nopţii trezit la larg de lună,
Aşa cum mai răpesc caii tăi lumina,
Când văd lucind prin nouri jăratecul din tăvi.
5 comentarii:
Unicórnios... Mágicas palavras! Amei teu post! Aplausos!!! Carinhos meus a ti... Bjsss
”Izvoarele-n legende mai pomenesc de tine,
Urcând din rudă-n rudă spre merii curgător”
Ce frumos!
Ca un basm în culori!
poezia ii este dedicata unui prieten drag, ale carui tinuturi parintesti le-am vazut in zilele trecute si de unde am ales sa fac publice acele cateva fotografii, inainte de a-i cere acceptul. Multumesc daca vi se pare ca aceste randuri sunt poezie!
Eu am crezut ca este o poezie inchinata unui haiduc :) Reciteste-o in spiritul acesta si ai sa vezi ca nu gresesc.
Pepi, tu ai peste toate o viziune cu haiduci, dar da poate fi citit si asa.
Trimiteți un comentariu