Veri sihastre de trecut





















Răcoarea mirosea a mere demult coapte,
Umbra avea gust de levănţică şi haine tradiţionale,
Sfinţii mă priveau cu reproş din icoanele răscoapte,
Se crăpase lemnul de atâta stătută aşteptare.

Trosnea parchetul vechi sub paşii mei nesiguri,
În întunericul casei care îmi amintea copilăria,
Cu o nostalgie dătătoare de stele în lacrimi,
De poveşti grele de strigoi vechi de două secole.

Perdelele nu fâlfâiau, nu se mişcau, tăceau,
Albe ca varul din dimineaţa când am visat
Copilul înecat în bazinul cel mare, nu mişcau,
Când bunicul mi-a spus că nu s-a întâmplat...

Zidurile nu se crăpaseră, iarba nu crescuse prin podea,
Doar clienţii care strigau împotriva secetei
O lustruiau zi şi noapte cu tălpile lor,
Ca să păstreze mirosul de mere coapte.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Afară

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)