miercuri, iunie 08, 2011

Veri sihastre de trecut





















Răcoarea mirosea a mere demult coapte,
Umbra avea gust de levănţică şi haine tradiţionale,
Sfinţii mă priveau cu reproş din icoanele răscoapte,
Se crăpase lemnul de atâta stătută aşteptare.

Trosnea parchetul vechi sub paşii mei nesiguri,
În întunericul casei care îmi amintea copilăria,
Cu o nostalgie dătătoare de stele în lacrimi,
De poveşti grele de strigoi vechi de două secole.

Perdelele nu fâlfâiau, nu se mişcau, tăceau,
Albe ca varul din dimineaţa când am visat
Copilul înecat în bazinul cel mare, nu mişcau,
Când bunicul mi-a spus că nu s-a întâmplat...

Zidurile nu se crăpaseră, iarba nu crescuse prin podea,
Doar clienţii care strigau împotriva secetei
O lustruiau zi şi noapte cu tălpile lor,
Ca să păstreze mirosul de mere coapte.

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...