Am decis sa inchid acest bloog. Multumesc muuult tuturor acelora care au fost alaturi de mine.

Astazi Bloggul acesta implineste 6 luni, cineva, foarte drag mie, o varsta (La multi ani!).
Mi-am propus de la inceput sa nu fac ceea ce face toata lumea.
Sa nu ma las in nici un fel dominat de reguli sau de piata aceasta a informatiei din spatiul virtual.
Uneori m-am lasat atras de vertijul pe care lumea aceasta ti-l ofera, dar intotdeauna am dorit sa ascult "vocea" prietenilor mei din spatiul virtual. Le multumesc tuturor foarte muuult! Enorm! Nu e putin lucru pentru mine sa ma  vad citit de aproape 3000 de oameni de pe aproape toate continentele, din 59 de state, in 6 luni. Nu e putin lucru sa primesti atatea comentarii placute!
Cred ca pana la urma sunteti cei care m-au convins sa continuu atat timp, sa caut esenta umanului din noi in aceste vremuri.
Vremurile pe care le traim in Romania ma obliga sa schimb registrul acesta si sa ies din aparenta pasivitate economico-sociala si politica.
Or, acest blogg, mi-a dat posibilitatea de a invata mai mult decat credeam.
Avand decizia in mainile mele, decid ca aici trebuie intrerupta aceasta pagina.
Voi deschide o  alta, cu alta tematica.
Voi mai incerca in weeck-end o  mica si indrazneata intreprindere: aceea de a publica intr-o singura pagina toate comentariile adunate in 6 luni.
Ca la orice despartire, ma incearca emotia, pe care sper ca v-am transmis-o macar un pic si dumneavoastra.

La revedere in aceasta lume mare si virtuala! Si multa bafta!

RĂSĂRIT

Dau de-a dura neputinţă şi spaimă

Acelor bufniţe care se cred ereţi

Şi-n zilele de toamnă deschid cramă

Boboc întru iubire pentru poeţi.

Rup bucurii cu dinţi de alabastru,

Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,

Iar celor stând în albastru,

Le las nisipuri flămânde-n bastoane.

 

Cu ochii-aud lumini tot neculese,

Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,

Lumină prelungită, virile-mi metrese,

De abur ghilotină din cer ce-l răzbun.

Dau de pomană fumul nopţii mele,

Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman,

Scris doar în clipe surde, rupt în clipe grele,

De un erou bărbos, dostoievskian.

Dau de-a dura din mâna mea stângă,

Din vena mea rotundă şi avară,

Dau de pomană gloria-mi nătângă,

Din pagina ursită să răsară.

Păstrez numai spinarea de poet.

Dură şi arcuită, urlând ca o fiară,

Dau tropotul de cai ce-or să dispară

Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.

Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,

Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,

Umbrit de un soare ce vrea să apună,

Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.

La Editia Speciala: Crin Antonescu, presedintele PNL si Mihai Voicu, purtatorul de cuvant al PNL.

La televiziunea Valahia din Giurgiu, in aceasta seara de la orele 21.00 va fi prezent purtatorul de cuvant al PNL, dupa declaratia domnului presedinte PNL- Crin Antonescu, referitoare la starea  la zi socio-economico-politica a natiunii romane.
Acesta va raspunde intrebarilor legate de vremurile pe care suntem "obligati" sa le traim, dar si despre alternativele pe care Guvernul Traian Boc se face ca nu le aude, nu le vede, nu le stie!
Mai multe despre  subiectele atacate, in general, de catre parlamentarul liberal Mihai Voicu gasiti si pe http://mihaivoicu.wordpress.com/.
Vizionare placuta giurgiuvenilor, deocamdata!

No comment! Cititi originalul!

PATINA MEA

„Logica, esteticul, canonul, ”

Trei concepte simple pe care Ionul

Ar trebui să îşi ridice soclul

Pe negândite, cum vine deochiul.


Un fum estetic şi o frică dură,

Un sfânt canon, o cumpănă matură

De logică sfios mă tot apropii,

Ursit să scriu cu mâinile şi ochii.


Sar zaruri reci, iar cei ce le azvârl,

Demonii sunt, ori sfinţii ce-i îngân.

În loc neştiut joacă sufletul meu,

Pe care-n poeme-l răscumpăr mereu.


Cu happy-end încerc să şi sfârşesc

Basmul patinei, tot mai nelumesc.

Şi-n noaptea asta, plina doar de lună

În inima cărţii pun logica brună.

STANŢE STINGHERE

I

Mă tot gândesc că greşit am fost scos din mahalaua

vocabulelor.

Acolo mă descurcam bine şi înotam ca peştele

În apa pe care o cunoaşte şi-n care s-a născut.

Cine dracu’ mă pune să fiu elevat

Printre cioflingari, şmenari, boraci, chitaci,

Şmecheri, borfaşi, dilii şi diribandişti,

Băutori de cerneală şi manglitori de pixuri,

Ciumeţi, cockeri şi boschetari ?

Tocmai găinarii pe care i-am avut în vizor din copilărie.

Am intrat prin efracţie între unii care-şi zic intelectuali,

Aşa că să prelucrăm materialul lemnos

Până n-o mai avea ce să iasă din mâna noastră.

II

Mi-aş lăsa mâna să curgă lin pe pagină,

Să-şi spună ea cuvintele tactile,

Cu înnobilări de sezon şi pălărie de fetru,

Cu dungi albastre şi verzi.

Organ al nemulţumirii de sine,

Această pagină se va răzvrăti împotriva

Sufletului meu prăfuit de durerile semenilor

Şi prin ferestrele creierului îmi va urla sirena

Ca o ruptură la indiferenţa de pe-o zi pe alta.
 

III

Procedeul este simplu:

Protagonistul locuieşte de obicei în eternitate,

Îl interesează erosul, problemele ecologice, viitorul.

Relaţiile cu ceilalţi sunt frenetice la suprafaţă,

Doar cu îngerii se ceartă pe-o biografie romanţată.

Apoi, acrit de lâncezeala zilelor egale între ele,

Se vede marginalizat şi se sinucide.

Dacă se fură şi deficitul?

Dacă se fură şi deficitul?

de Lelia MUNTEANU,Gandul


Ştiţi valsul ăsta de Strauss-Kahn: "Cununăm şi botezăm/ Şi la iarnă ce mâncăm"?...
Pe vremea când Vosganian executa bugetul ca un virtuoz, trăgându-ne clapa la pianul cu coadă din cabinet ("Măghiran şi leuştean/ Neică bine mai trăiam" de Chopin), când Orban îi ţinea hangul cu chitara, din birou de la Transporturi, viaţa arăta împlinită şi viitorul rumenit ca raţa pe varză. Cum era când Tăriceanu o mulgea pe Joiana şi aia dădea jetoane de cazinou şi fise de păcănele? Unde-s timpurile ghiftuite în care n-aveam decât o grijă: să votăm?
publicitate Pensionarii o ţineau tot într-o benchetuială şi-o petrecanie, cu majorări, cu compensate; se drogau cu etnobotanice ("Foaie verde bob năut/ Hai mamaie-n absolut"). Bugetarii veneau acasă în zi de leafă cocoşaţi de sporuri: de şpagă, de fierbător, de urât, de plictiseală, de pierdere temporară a chefului, încât trebuia să le baţi în ţeavă să dea mai încet maşina de numărat bani.



Pe-atunci se zicea PIB nu bip!, iar ţărişoara avea mii de borduri pe cap de locuitor. Ţineţi minte cum, chiar şi pe timpul lui Pogea, luam creditul cu abonamentul de fitness?
Când a venit Boc, aveam deja cu toţii plasme-n rate, nu putem zice că nu l-am observat pe micul ecran. În ziua în care a bătut moartea pe umăr să-i împrumute coasa, încă se trăia bine. Pe urmă, e drept, ne-a zis că Europa-i în sărăcie, da' - de unde şedea el - în România se vedea creştere.
Într-altă zi a venit şi Băsescu la Etno TV şi ne-a întrerupt melodia preferată ("Când ai bani şi o duci bine") ca să ne anunţe că tocmai am scăpat de belele. Era pe 10 noiembrie: "Deja vârful crizei s-a depăşit..., iar din trimestrul II al anului viitor chiar vom reveni la creştere economică". Ne-am culcat liniştiţi şi ne-am sculat în trimestrul II, pe 6 mai. Economia nu mai duduia, vistieria era goală puşcă. E clar că cineva furase bugetul. Dacă nu e prins la timp, nesimţitul e în stare să se întoarcă la locul faptei ca să manglească şi deficitul.

RUGA II

Din ban în ban tot sare-o căzătură,

Din zvon în zvon tot urcă un pizmaş,

Din linguşit în linguşit-adunătură,

Din om păţit în înţelept poznaş,

Din amăgiri în amăgiţi de-a dura,

Mai tare doare vorba decât  lovitura!

Mărire Ţie, Seniore, ce ne dai bine pe pământ,

Din cer veghează trista noastră viaţă,

Purtată falnic dintr-un vânt în vânt!

Mărire Ţie, Maică prea Curată,

Tu roză, crin şi-n suflet desfătare,

Pe mine păcătosul mă tot iartă!

Eu n-am ştiut a spune vreo odă vreodată,

Un imn n-am fost în stare să înalţ,

N-am liră, nici ţimbal, nici harpă,

Doar lacrimi de copilul din paradis de smalţ.

La multi ani, Elena! La multi ani, Constantin!

Constantin - este de origine latina si vine de la constans, constantis ( "constant", "ferm" ).

Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin grecescul helane ( "torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis ), iar de altii prin grecescul hele ( "lumina arzatoare a soarelui" ). Restul despre aceasta zi si importanta ei crestina il gasiti pe Blogul lui COSTI.

 

MĂ FASCINEAZĂ LITERA E,

astazi si C

Mă fascinează litera E

Pentru că se lungeşte fără să înceapă,

Pentru că se termină fără să treacă,

Pentru că, ageră, se bagă în cuvinte,

Pentru că se compune din ea însăşi,

Pentru că bate asemeni pendulei,

Pentru că se coace rumenă ca un cozonac.

Gata, îmi place litera E.

ROŢI DINŢATE

Prinţesele fanariote ies la şosea duminica

Şi sâmbăta.

Îşi plimbă frumuseţea pe frumosul centru,

Liniştit şi duminica.

Aluzive, atitudinale, primăvăratice, cunoscute,

Nesfârşite ca orice formă nouă,

Aplaudă cu sufletul primăvara şi dezbrăcarea nopţii

Într-o altă lumină.

Subtile şi ţâfnoase, totodată, frumoasele prinţese

Ies la şosea şi sâmbăta.

În fine, teritoriile se cuceresc domol

Din scaunele plastice ale teraselor.

Prinţesele fanariote, ca nişte roţi dinţate,

Învârt centrul duminica,

Şi sâmbăta pe lângă ceasul din Turn,

Pe care dimensiunea normalului s-a întipărit.

Şi merge.

INOROG PE ROATA OLARULUI

lui Constantin Brancusi

Inima mea porneşte dintr-o frântă aripă de pasăre

Zborul ei în picaj mă leagă cu forţa gravitaţiei de pământ,

Ca Anteu se înlemneşte jumătate din mine de lut,

Cealaltă jumătate se zbate spre geana creolă de soare.

Pasărea din inima pământului frământă lutul de gânduri

Până ce se face gheţă în creier şi rătăcirea de libertate

Are nevoie!

Inima mea porneşte din sângele mamei mele,

Pulsul lui fremătat de cuţitul sângelui meu

Îmi dă un suflet ce curge asemeni pârâului vieţii,

Îmbrăţişând tăcerea asemeni unui inorog,

Libertatea asemeni focului din cuptorul olarului.

Coloana mea vertebrală călăreşte un inorog pe roata

olarului

Inima mea are nevoie de tine prin coclaurii de pasăre

Căutând hăituitorul de gânduri smulse pe vecie din

pământ,

Destrămându-mă şi întremându-mă în atâţia tigrii de lut,

Îmbrăţişându-mi tinereţea cu dansul penelului de soare,

Pasărea-tigru din pământ mă modelează ca pe Van Gogh,

Până ninge în mine cu mii de ochi văzători de paradisuri,

Cu urechi auzitoare de cânturile lui Orfeu.

Avem nevoie de dansul inimii tale, fântână de stele.
                                                         de Ionel Muscalu

Chiar era nevoie sa ajungem aici? Globalizarea ne-a bramburit povestile?!

A.S.(Palarie): In acel decembrie 1989 eram in strada, cand dupa doua zile, exact in momentul in care vroiam sa ma urc in duba de muncitori din fata Casei Cartii, cu destinatia Cimitirul Eroii Revolutiei, o mana sigura m-a apucat de haina si m-a aruncat jos de scara. Sutul in fund si injuratura cu ..."aici erai, mergi imediat acasa"!, m-a lamurit ca tata ma cauta in tot timpul acela purtand si el ca si mine o brasarda tricolora pe brat. Nici unul nu suntem eroi ai revolutiei, ci rataciti ai revolutiei aceleia. Nici unul nu am avut vreodata in cap ca am facut ceva nemaipomenit. Tata se bucura ca m-a gasit! Eu am fost in toate locurile fierbinti ale orasului meu, ziua si noaptea, pana cand m-a dus tata acasa unde un TAB statea sub geamul nostru, pazind piersicul care inca mai tinea niste sarcini extratoamna, ruginite si mucezite, iar tata a zis ca e noaptea in care dormim in hol, apartamentul nostru neavand nicaieri doi pereti spre gloante, in afara de hol.
 Am strigat Vive la France!, cand soldatii din Legiunea Straina in autocare albastre veneau sa-si pazeasca ambasada si insoteau cativa medici de la Medicins sans Frontieres, trecand din Bulgaria, de la Russe prin Giurgiu, am fost in fata Judetenei de partid cand se aruncau carti si tablouri, am fost la biserica de pe Bucuresti si in in locul acela din spatele Casei Cartii, unde s-au descarcat multe gloante in etajele trei si patru si unde, dupa ce m-a "salvat", tata mi-a zis sa merg aplecat, asa ca in filme, iar eu l-am intrebat daca vrea sa ne impuste aia in spate!?
 El fusese, ca si mine,  prin tot orasul, la inceput cu vecinii, pe urma cautandu-ma!
Amandoi suntem vii.

Intr-un stat pe care Constitutia il defineste ca fiind social, ma intreb acum ce-or gandi, ce-or spune oamenii care nu au putut sa-si tina copiii acasa in acel decembrie 1989!
 Dar mai ales la aceia la mormantul carora nici un politician nu se duce sa puna o floare daca nu are dupa el o televiziune.
Nu stiu de ce mi-a venit in cap (ba cred ca imi aduc aminte, dar nu spun, fiindca prietenii mei nu fac politica) tocmai momentul acela cand Ceausescu, regretat astazi, promitea inca 100 de lei la salariu (cam un milion de lei vechi, 100 RON azi), in timp ce Basescu spune ca va lua pensionarilor aproape cate 100 Ron, iar salariatilor, cat i-a dus mintea si scoala sa ajunga, dar cu certitudine "nesimtirea" de a evolua pe scara sociala, pe care numai el si udrea-boc-berceanu-videanu au loc sa vuitoneze-bordureze-abereze-amerizeze, ailalti trebuind musai sa puscarizeze-evacueze-elibereze locurile ocupate prin mandate sau prin numire.
O sleahta intreaga de dobitoci, fara Dumnezeu, fara carte si fara scrupule, ajutati de o maniera ordinara de cozile de topor care nu si-au putut potoli setea sau foamea de functii au distrus intr-un an jumatate intreaga administratie publica din Romania.
Tampitii pusi pe functii doar pe baza cotizatiei la partid si pe spaga pe care au dat-o unor alegatori prea saraci, ca sa mai si gandeasca la ziua de maine, le-au cumparat viitorul ca si camatarii, fara a avea nici un fel de remuscare, au reusit marea performanta de a cheltui intr-un an cati altii in 10 si de a aduce societatea la o lipsa de credibilitate cat altii in 20!

Toti chelnerii care au ajuns pe la poarta lui Basescu, pupandu-i papucul, dar nereusind sa-l satisfaca, in asa fel incat primul-degustator al tarii a spus ca scoala romaneasca scoate numai tampiti in loc de chelneri, au fost avansati in grad ca sa nu-i mai gaseasca prin carciumi si sa se duca prin deconcentrate pe unde sa comande cum stiu ei mai scolastic: Vine, Baiatul!
Adu, fa, hartia aia!
 Cand sunt odihniti inca mai strang dosarele de pe birouri, facand loc pentru ce stiu ei mai bine, servetelul alb.
Cine a avut spritul rece a ajuns in ministere.
Cine a avut decolteul adanc sau sortul mai spalat a ajuns ministru sau consilier de diverse cabinete.
Vazand ce sta sa se intample in Romania, am spus atunci, iar presa a preluat o parte din discursul meu de la conferinta saptamanala a PNL Giurgiu, la care de un an jumatate particip : Ordonanţa de Guvern 37/2009 a dat startul la Ciolaniada primăvară-vară, faza pe judeţe - consideră Ionel Muscalu, candidat PNL pentru Parlamentul European. Liderul filialei judeţene a Tineretului Naţional Liberal Giurgiu, Ionel Muscalu, a criticar vineri, în cadrul unei conferinţe de presă, decizia Guvernului de a elibera din funcţie toţi şefii de instituţii descentralizate, decizie luată pe 22 aprilie, prin OG. 37.„Coaliţia mortuară a celor patru trandafiri a reuşit în 24 de ore să realizeze o politizare cruntă şi extrem de agresivă a instituţiilor administraţiei publice. Cu un cinism fără margini, în timp ce oamenii se pregăteau de Paşti, de sărbătorirea Sfântului Gheorghe şi să se purifice de la Izvorul Tămăduirii, guvernanţii lucrau să defiinţeze uman câteva mii de familii. Prin această decizie, de a disponibiliza toţi şefii din administraţia publică locală, se va ajunge, cel mai probabil, ca toţi funcţionarii să facă politica şefilor de instituţii. Graba cu care s-a luat această decizie este justificată de aproprierea campaniei electorale. Cele două partide aflate la guvernare şi-au dat seama că au scăzut în sondaje şi acum au nevoie de resurse umane şi financiare. Vom vedea scoşi din funcţii oameni deosebit de competenţi, care au vechime de zeci de ani în instituţii şi care au ajuns pe funcţii datorită competenţei lor şi în urma unor examene. Chiar astăzi am văzut că s-a organizat  Bursa Locurilor de Muncă şi m-am gândit că, acum şi directorii AJOFM îşi caută pe liste un loc de muncă ( ceea ce in mare parte din judetele tarii s-a intamplat, desi era nevoie de oameni capabili sa creeze planuri de ocupare judetene!). Putem spune că alaltăieri s-a dat startul la Ciolaniada primăvară-vară, etapa pe judeţe şi că s-a făcut o politică de stat din lichelismul şi clientelismul politic.”, a declarat Ionel Muscalu-Sursa: Saptamana Giurgiuveana, 27 aprilie 2009.

Atunci Ciolaniada, acum Salariada-Pensionada-Carnagiu.
Atunci am organizat serios si propus sa se atraga atentia la nivel national prin actiunea "Scaunele", care s-a intamplat in mai multe judete, cu accente pe specificul zonei.
In liniste, numai cu scaune, cu putine persoane si multe intrebari fara raspuns, alaturi de un Protest inregistrat la Prefecturi si adresat domnului Boc, prim -ministrul de la care nu am primit nici un raspuns inca, am protestat impotriva numirii unor incompetenti pe posturile de "ministri" ai tuturor sectoarelor de interes judetean din deconcentrate. Doua hotarari ale Curtii Constitutionale mi-au dat dreptate.
Acum, la modul complex, fiindca le-a ajuns cutitul la os, 60.000 de oameni din sindicate vor protesta in Bucuresti.
Trebuia sa se ajunga aici?!
Era nevoie ca pentru cateva mii de acoliti din camarila portocalie (ori rosii la acel moment),  lautari incompetenti (din aia care nu au loc la nunti ca isi iau bataie) si in afara legii sa se strice si echilibrul precar care incepuse sa apara in administratia publica?
Cine plateste aceasta scumpa nota de plata?
Camarila, gasca de profitori, bogatii Romaniei din fruntea tarii, pentru care acesti bani valoreaza cat o catarama de Vuiton ori  juma' de metru de borduri sau amaratii pentru  care o reducere cu 25% sau 15% inseamna lipsa  painii de pe masa?!
Crunta necesitate de chelneri travestiti in directori in toate punctele esentiale ale jefuirii patriei, prin bacsis si spert, trebuia sa ostoiasca setea primului bautor al tarii, atunci cand Becali nu mai era un bun partener de sprit si a trebuit sa aleaga intre restaurantul P.E. si puscaria Rahova, intr-atat incat sa puna amanet toti banii tarii si viitorul ei?
Din nefericire pentru poporul care isi dorea un tatuc, vede doar un tata betiv, care in ziua de chenzina a dat si ultima letcaie pe bautura, poker si femei, apoi, enervat,  a venit acasa sa-si ia la bataie femeia, parintii si copii , fiindca nu mai are ce le vinde din casa.
Restul, este o poveste in care fetita cu chibriturile abia asteapta sa se vada cu Pinocchio si sa-i dea foc, inainte ca Gepetto sa iasa din burta balenei cu greieri in par.
A dracului, globalizare si criza!

Ne-a bramburit si povestile!

LUMINA ZILEI DE-A DOUA

Tot ei,

Nimeni nu mi-a reproşat lipsa de ataşament,

(Nici chiar noaptea de care mă lipisem cu ochii legaţi),

Nimeni nu mi-a denunţat buna credinţă,

(E adevărat că la distanţe optime catrastofele mă preferă),

Aşa că mai departe merge inima mea lângă a ta.

Dimineţi şi seri revoltate pe geniul lui Borges,

Pe luna şi clepsidra acelor zile anulate.

Din calendarul uitării rup clapele pianinei

Iar trenurile marfare ale copilăriei

Se umplu de cireşe de mai.

Mai stai!

"Semnele de solidaritate ma ajuta sa ma suport", spunea Octavian Paler.

La fel e si cu mine, mai ales cand ma uit in stanga, in dreapta si vad ca toti , obisnuiti, romani cu o singuratate deplina datori, ne intoarcem la noi insine si ripostam, ca in leapsa venita de la http://sictireli.wordpress.com//, acest asa ca un colonizator parafizic,  intr-un golf din interiorul meu psiho-geografic:
"Am primit o leapşă după ceafă, ca să ma trezesc din reverie, de la nenea TEACA. Cine-i mosulică din imaginea alăturată s-au întrebat pe rând EFTIMIE şi TEACA? Cică dacă dai căutare “pensionari” pe google îl găseşti în rândul 3, banca de la geam. Bătrânul ne arată moneda cu care-şi va plăti trecerea peste Stix.Am făcut la rândul meu nişte săpături. Am aflat că mosulică a fost cândva tânăr revoluţionar (UTC-ist, apoi PCR-ist), muncitor sârguincios, plătitor de taxe şi impozite, bun român, votant al lui Iliescu, apoi al lui Constantinescu, din nou votantul lui Iliescu (să nu ne bage Vadim pe toţi la Bălăceanca!) şi mai nou sprijin de nădejde în turul doi de scrutin al preacurvitului de la Cotroceni. Nenea Teaca are dreptate. Moşulică ăsta nu are Carte de Identitate. Are doar chip, deziluzii şi suferinţi. Este eroul necunoscut. Sunt eu. Eşti tu. Leapşa merge mai departe către… COSMIN, Muscalu, Amalgamax, Florin şi spre Biroul de evidenţă a populaţiei."

Daca tot mi-ai dat trecutul si prezentul ca si oglinda severa a viitorului, cred ca tu vrei sa spui ca cel din poza sunt eu peste putini ani, cand voi iesi din casa sa imi iau piine cu i din i si nu voi avea cartela la mine ca atunci in copilaria cozilor comuniste, ci un ban pentru care trebuie sa bat gaina babei, dar incarcat de regrete oneste, in fapt sa ma arat ca ceea ce voi fi fiind, un om luptand cu neputinta si redand demnitatea unora care se intreaba cine sunt, in timp ce eu sunt cel ce sunt...
Ridicand capul din poza si privind amintirile date de ea, ma cuprinde frica, fiindca speranta noastra, chiar daca inchisa cu toate relele in cutia Pandorei este firava si neluptatoare... ea inca doarme asteptand ca cineva s-o pretuiasca si poate s-o peteasca.
Eu, pretuiesc Speranta, incercand sa nu demonstrez nimanui nimic, ci doar desprinzandu-ma din clisa minciunii (asa cum faceti si voi!!!) ce ne inconjoara, fiindca nu am practicat-o niciodata, desi mi-a fost sugerata ades si uneori m-am intalnit cu ea la tot pasul, nereusind sa ma impiedic!

P.S. De unde stii tu ca omul acela nu este vaduvul care isi arunca ultimul banut in cutia demnitatii de a te impotrivi javrelor si jigodiilor care vand in templul simtirii noastre arme, animale de sacrificiu si iau camata, umbland in piele de oaie si propovaduind salvarea si buna-cuviinta(curbe de sacrificiu)?!
De unde stii tu, drag prieten, caruia ii urez o sanatate de fier, fara a fi nevoit sa treaca prin ceea ce trece, ca tavalugul meu mintal nu ti-ar putea da un roman dostoievskian ca raspuns, ca print Miskin, din Idiotul cu acelasi nume, care prezinta mereu incert si imprevizibil, scriitura ca o impreunare simfonica dintre o arhitectura narativa de o precizie infinitezimala si o paleta de personaje, prin contrast, “definite prin indefinit, axate pe absenta oricarui ax” (Ion Ianosi).
D........g.i.p.s. : Ma opresc aici lasand pe cei ce sunt alaturi de noi sa se opinteasca in aceleasi opinii, pareri, exigente, necrutari, gesturi, dupa care, mahniti, feriti sau neferiti de ideea  aceea sa ne dea rasadul mai departe si tie si mie!
P.S. la P.S.: Sanatate tuturor! Ca sa nu avem nevoie decat sa traim cu ale noastre obiceiuri!Maieutice, asa framantate pe viitoarea mama, ca aluatul, imbarbatand, povestind, aducand la lumina zilei, iubind, ursind, intelegand si ramanand neobisnuiti!

GRAŢIA A PATRA

Aici, la noi, Dumnezeu ne lasă să ne facem de cap,

Ne lasă să ne îngropăm în manele şi-n bere,

Ne lasă să ne ascundem în peşterile prostului gust.

Aici, la noi, Dumnezeu ne dă lumină din spaime,

Ne depăşeşte uşor de parcă ne-ar deparazita,

Ne lasă să simţim mai curat pe de-a-ncetul.

Aici, la noi, Dumnezeu ne răsuceşte ca pe nişte frunze

Ne învârte în ţigara lui de tămâie şi smirnă,

Ne înghesuie lăturiş în rost, uitându-se în ochii noştri.

Câteodată, noi-frunze, noi-păsări, noi-petale,

Simţim în preajmă că Dumnezeu ne pune la masă

Şi-atunci ne dăm cu capul de praguri de sus.

Indiferent de rasa noastră, aici, la noi, spaimă nu e,

Dumnezeu ridicat din împietrirea privirilor noastre

Ne zâmbeşte scuturând frimiturile din barbă.

Doar presiunea străzii şi stresul din capul nostru

Ne împiedică să vorbim cu el. Altfel,

Graţia aceasta ne-ar fi cuprins şi pe noi.

El nu voia ...

El nu voia vreodată să spună ce gândeşte.

Îi era greu, desigur, c-abia se contura,

Se adâncea în gânduri, psihologii de peşte

Ce tace ca să suie simţiri din apa grea.

Un simţ tragic şi comic, ca praful de cireadă

Adus ades pe case în faptul serii-apus,

Frizând şi ironia celui ce vrea să creadă

În narativa sferă a cuvântului spus.

Ritmuri adânci, mature, de cicluri naturale,

Ca laptele de oaie sau capră, muls în zori,

Năştea a sa făptură original de moale,

Miraculos pe-afară, amplificând ninsori.

El excela, desigur, în verse spuse-n glumă,

Avea dexteritate numa-n cuvântul - şmen,

Un dialog de taină, cosmos de semilună,

Ţi-ar fi plăcut să-l cauţi, mi-ar fi plăcut s-aştern.

Tradiţii şi vrăjeală, puse în colţ de timbru,

Acolo unde caut acelaşi verb etern,

Mă folosesc pe mine, dexterităţi de zimbru,

Ca să muncesc prin semne amplificări de ţel.

DE-A PICASSO

Mlaştini îngălate de mişcări meschine

Nasc lovind în nări crase firţipine

Şi-n balcâze orgolii pictate omeneşte

Arma mea învechită jalnic rugineşte.





Flinta mea de haos împuşcând idei

Bea cafea cu zaţ tot ochind femei

Lângă catedrală, în autobuz,

Splendide bacante chicotesc confuz.



Chiar între dezordini, ordinea ambetată,

Cheltuie cu anii arta demachiată,

Geniul meu se naşte din stranii coride

Cu titanii tauri, îndoieli şi ispite.



Toreador tandru, nesfidând seisme,

Mi-au crescut în suflet intime credinţe.

Din invidii aspre ce-mi lovesc spinarea

Torţe-mi fac nervoase, ce aprind şi marea.



Marea ta de patimi, ritm de banc obscen,

Născută din chisturi, mercantil catren,

Şi osebit în zaruri, fără pragmatism,

Harul meu se scaldă în amor cubist.

Castele de nisip

M-am înrolat cu o-ntrebare din paiul lumii cel exact

Să sorb pahar după pahare de nectar răsturnat în pat,

Lumina să-mi coboare lin printr-un bob de crin,

Iar primăvara mucedă de afară să-mi dea vin,

Am privit totul ca din acceleratul spre

Ciulniţa încet, cu măsură, ta - ta - ta - ta,

Până am rămas surd de lumina lăptoasă, băloasă

A frigului rumegător de oase tinere,

Până am fugit să bârfesc zilele sprintene,

Am ascultat zorii cu radio la maxim,

Am râs şi am băut iaurt, ca apoi să pot povesti.

M-am înrolat pe scara maşinii de butelii cu gaz

Să aduc libertatea purtând tricolorul pe braţ

Şi cartuşul de kent pentru medici în sacoşă,

N-am dat în viaţa mea şpagă prea lată

Care să rodească din cer până în izvoarele mâinelui,

Doar lacustrul oraş din lacustra ţară ne dădea pe dinafară,

Parcă dorindu-ne viaţa să se rupă de noi.

Cei bogaţi rămâneau în România doar să ia,

Beizadelele lor să-şi facă şcoli şi situaţii în Anglia,

Să ne râdă apoi în nas cu dichis de la Paris,

Pardon!, de la Bruxelles, ce dracu!

Vai şi amar de noi, săracele fiinte cu păr,

Uitate din reţetele de bine şi prinse-n discurs,

Uitaţi-vă la noi ca la morţi, ca la urs!

Căci ne-am înrolat în oastea pieirii degeaba.

Ultima Spaga! Am primit initiativa aceasta pe e-mail si mi se pare interesant de stiut punctul dumneavoastra de vedere!

Programul "Ultima Spaga" este o manifestare a cetatenilor liberi prin care isi exprima dezaprobarea fata de incompetenta, coruptia si cinismul guvernului Boc-Udrea condus de premierul Traian Basescu. Prin aceasta actiune le oferim guvernantilor ultima spaga si ii poftim sa ne paraseasca.



AJUNGE!

Ii invitam pe toti cetatenii liberi ai tarii acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 sa depuna o moneda de 10 bani pe trotuarul din fata cladirii Guvernului Romaniei si a Prefecturilor judetene. Haideti sa le dam ultima spaga si apoi sa ne lase in pace!

NE-AM SATURAT:

- sa suferim noi ca sa prospere ei;

- sa fim intaratati unii impotriva celorlalti, cultivandu-ne ura, intr-o tara cu o religie a iubirii;

- sa inchidem ochii la incompetenta, coruptie si dezgustul guvernului fata de propriul popor;
- sa ne vedem parintii, bunicii si prietenii plangand in fata alimentarelor;
- sa vedem profesori, medici, functionari publici tanjind in fata galantarelor din supermarket;
- sa fim stropiti de limuzinele scumpe ale unor analfabeti ale caror unice calitati sunt lipsa de cultura si instructie si apropierea de banul public
Rugam pe toti cei care impartasesc aceste credinte ale noastre sa se alature demersului nostru. Rugam mass-media, partidele politice, organizatiile civice si sindicale sa se alature demersului nostru.
E timpul ca acest guvern sa plece impreuna cu primul sau ministru. E deja ceasul al doisprezecelea. Mamaliga nu mai trebuie sa explodeze inca o data.

Sa comentam impreuna!

ROTUNDA MOARTE

A.S.:Ai dracului PDL-isti, dupa ce ca ne reduc salariile , mai dau si cu  VIRUSI de gripa! Si vor sa-i dea in prime-time la televiziunile de stiri(Realitatea si Antene). Pfui! Piei, drace!

Rotunda moarte se înmoaie în oase

Şi râde a stea şi a praf, şi-a salcâm,

Din avaluri de Styx şi lumini glorioase,

Mă-mbată cu lacrimi lihnite de drum,

Trupul meu în piatră, moaşa mi-l descoase,

Mi-l coboară-n soclul apei celei repezi,

Strigătul din urmă e oftat de coase

Pe Aţa vieţii mele pe recile lespezi.

Nu-i trist nimic în noaptea cu pricina,

Când voi muri, eu voi muri în somn,

Neruşinat de viaţă, eu voi cunoaşte mila

Celui ce-n veci e luminatul Domn.

Şi ruginit de patemi, şi-atins de sfânta spaimă,

Originară-n suflet şi-n iarba mea de-a fi,

Mă voi întinde-n umbra de argint să mă adoarmă,

Promis topirii-ncete din verbul aceasta a fii.

Chestiunea zilei!

Ca sa fie un pic mai explicit: Deasupra e statul cel gras si la putere, dedesupt toti cei muncitori, fara munca din cauza lui, iesiti de subt munca din cauza vremilor!

Chiar daca statul vrea sa para el slab, el e stapanul, ca e invers!!!Ca cine e statul in tara asta?!

Pardon, sa iertati, coane Fanica, ca intreb: bampir ce-i aia, bampir? si, mai departe: Dumneata sugi sangele poporului! Aoleu!; Curat misel!; Curat murdar! si ultima replica in actul IV, scena XIV: Curat constitutional! Muzica! Muzica! conducand muzica, dupa precizarea de regie a autorului: Ghita Pristanda, indata ce soseste in scena, face semn muzicii sa taca. Muzica tace. Abil, se comporta slugarnic cu toti, socotelile lui fiind practice si in consens cu ale sotiei lui care-l invata: Ghita, Ghita, pu-pa-l in bot si papa tot, ca satulul nu crede la al flamand.

FÂNTÂNI PICURÂND

Ochii mei purtând sandale de plastic

Se umplu de nisipul nopţii

Şi scârţâie ca o cumpănă de fântână.

Teleorman, Vedea, ochii mei vărsaţi

În Dunăre cu noapte, cu nisip,

Cu limpezi bu-hu-hu prin plopi.

Aud atâtea şi văd atât de departe,

Până în clipa rostogolită bătrâneşte

În bostan, pe-o rână,

Dorindu-şi mai mult, mai şui, mai departe,

Cu speranţă şi teamă.

Ochii mei sprijiniţi pe lumi virtuale

Sunt năpădiţi de sângele nedormirii.

CATUSE DIN VERTEBRE

Te aştept cu şira spinării legată de tâmplă

Lângă poarta inocentă a unui singur vis,

Al necălcării în picioare.

Când au venit călăii la mine

Le-am dat degetele să facă strune de harpă,

Ei au ridicat scară pentru spânzurători.

Le-am dat ochiul meu să-l pună călăuză,

Dar ei m-au întrebat de laba piciorului

Pentru ghilotină…

Atunci am bătut tare în porţi,

Ei m-au luat de vertebre,

Au făcut din ele cătuşe

Pentru întemniţaţi.

Cu o rază de speranţă le-am închis gura, iar ei,

înstânciţi de nedumerire,

Mi-au tăiat genunchii cu piatra.

BALADĂ PENTRU BOC

Tăunilor ce cred si i-au votat

Ritual de ceas în dungă

Viaţa ta tinde s-ajungă,

Trăieşti ca un câine ud

Lângă gardul lui Mahmud,

Lângă laba lui cea grea

Poate vei primi ceva:

Un grăunte dintr-o şoaptă

Unduită-n palma dreaptă,

O fantasmă din deliciu

Prins în gol ca artificiu,

Un ciorchine de banane

Care să-ţi ţină de foame,

O pipă şi o femeie

Care să facă scânteie.

Bărăgan de pâini, mafoame!,

Puşlama jurată-n strane,

Mincinos ca un pungaş,

Cerşetor scripcătoraş,

Ţii o damigeana-n mână

Goală de o săptămână

Şi-ţi doreşti, jurist sadea,

Să juleşti pe undeva,

Din leşin de căţelandru

Desperat de un ochi tandru,

O căprioară de carne

Trecută printre capcane.

Sigur că, pe undeva, îţi doreşti juma’-juma

Tot din laba lui Mahmud

Cel pitic şi cel zălăud

Să îţi dea trifoi de aur

Repezit de prin tezaur,

Ca să-l cânt într-un şuvoi,

Tropăind ca un slugoi,

La temenele forţat,

Faguri de la miazănoapte,

Şi cu fructe învălite în hârtii alb ceruite,

Iară viaţa ta de viciu

Te va duce la ospiciu!

INTRAREA PE TURNANTA, prefata volumului Baladele orasului meu. Chipuri de prieteni.

Părelnica noastră economie de piaţă a întors pe dos

mecanismul tradiţional al promovării critice a valorilor

în poezia românească. „Cine are bani” 1-a înlocuit pe

„cine are talent”. Cine are bani îşi publică volumele

în serial, ca pe telenovele, cine are bani îşi închiriază

la preţ de second hand un critic ros de molii, dispus

sa-şi pună numele la bătaie, cine are bani îşi rezolvă

recenzarea operei în publicaţii onorabile, în ale căror

redacţii se împleticesc personaje nerăbdătoare să audă

pocnetul dopurilor sticlelor de şampanie. Alţii scriu

de bine din milă, câţiva din spirit de gaşcă, alţii pentru

a administra balcoanele poetesei, destui pentru a-şi

asigura convieţuirea cu diverse instituţii culturale în

care se face trafic de influenţe, inclusiv politice. Iluştri

contrabandişti de poezie şi prea mulţi amatori de

indulgenţe i-au convins pe tarabagii că poezia nu are

valoare de piaţă, ci doar valoare de întrebuinţare.

Atunci, la ce bun încă un volum de poezie? La ce-i

trebuie lui Ionel Muscalu? El ştie care sunt culoarele pe

care aleargă rupţi în coate făcătorii de versuri şi criticii

lor îndoiţi de foamea de absolut orice, însă îşi leagă

speranţele de credinţa că prin ieşirea de sub teasc va

scăpa de incertitudine dacă vreo doi - trei maeştri îşi

vor da verdictul. Probele pe care le-a trecut până acum

nu au fost nici lecturi într-un cenaclu respectabil şi nici

întâlniri ritualice cu vreun demontator de versuri. Ionel

Muscalu doar a luat mai multe premii pe la concursuri

literare, făcându-şi gloria printre prieteni, colegi, vecini

şi mai ales în serile cu Merenghi. Constrângerile vieţii

l-au abătut de la linia dreaptă a căderii în patima poeziei,

dar chiar din această deviere s-au născut succesele lui

profesionale. Aşa că, pentru el, ieşirea în public din biroul

în care locuieşte deloc poetic nu are ce să compenseze,

ci este mai degrabă un soi de examen radiologic: Ionel

Muscalu vrea să se vadă poetul din el.

Doldora de cultură, ironist deseori cu periferiile

subculturale care ne invadează ca iedera, Ionel Muscalu

nu-şi mai este suficient sieşi, nu se mai ajunge cu ce

are şi s-a decis să treacă riscant într-o carte. Renunţă la

liniştea de sine şi se înfăţişează public sub masca jocului.

Se situează voluntar într-un subtil post-modernism

în care faptul că regulile nu mai au căutare devine

simulacrul unei decizii. Vârstele sale au fost tot atâtea

vârste ale poeziei, într-o succesiune în care straturile

s-au surpat, astfel încât nu ne-am mira dacă în ordinea

arheologică a stărilor sale, baladele de acum vor fi

descoperite undeva la începuturile timpului poeziei.

De aici şi impresia că Ionel Muscalu ne oferă doar

drumul căutărilor sale, poate un drum înfundat de

lăstărişul pădurii tinere, poate un drum al rătăcirii prin

tufişuri de provincie. Însă nu este oare mai important a

te afla pe drum decât a sta confortabil într-o mansardă

la capătul liniei?

Ionel Muscalu, spirit olimpian din fire, s-a decis săşi

măsoare valoarea. Îşi încredinţează destinul poeziilor

sale. Impresia lui e că se aruncă atletic într-o groapă cu

lei din care crede că mai scapă numai dacă se va face

gladiator cu plasă şi trident. Se şi întrevede citit de

academicieni şi recitat de criticii cu catedră. Să-i spunem

de pe acum că fuga e mai sănătoasă? Sau să-l lăsăm să

treacă prin şirul iniţiatic al dezamăgirilor? Orice s-ar

întâmpla, după apariţia acestui volum viaţa lui Ionel

Muscalu nu va mai fi ca înainte. Vinovaţi suntem noi,

toţi cei care îl lăsăm să-şi ducă fapta până la capăt.

Dar mai vinovaţi şi chinuiţi de şoapte vor fi cei care vor

tăcea.

prof. dr. Constantin Stoenescu

 

P.S. Aveti cuvantul!

absolut superb efemerul.

Magic răsărit de lună

printre plete de războinică fecioară

mi-a îndoit genunchii

şi suspinul ei s-a ridicat coloană,

Cobora încet lumina printre brazi întunecaţi

ferigile galbene pâlpâiau

ca lumânările printre pinii drepţi şi gravi,

Povestea era fără ocolişuri, dădea de-a dreptul

şi inorogul înţeleptul

îşi ascuţea cornul de secera lunii

dincolo de izvor noi doi ne iubeam, nebunii.

Curgeam unul într-altul ca apa în apă

Ca piatra în piatră

Ca rouă dimineţii în roza sărutată

Clepsidra morţii se-nvârtea aproape

Aorta era autostrada neantului

Era absolut superb efemerul.

Morala: Curând se lasă brume

postum mai cresc ciuperci

bulboanele spun snoave

noi doi culegem melci.

Am constatat, chiar în cursul acestei campanii, un lucru foarte interesant: marele public nu simpatizează lumea politicii, regulile ei, dar pe de altă parte vine un moment în care marele public îţi cere doar să câştigi. Nu contează cum, nu mai au importanţă mijloacele. Şi e logic să se întâmple asta.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, vorbeşte pentru prima dată, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, despre relaţia cu mama sa, despre experienţa de tânăr profesor navetist la Soleşti, despre naşterea sa ca politician din ceaţa zilei de 29 ianuarie 1990.


de Marius Tucă


● Marius Tucă: Domnule preşedinte, v-aţi pregătit pentru interviul ăsta sau aţi venit relaxat?

● Crin Antonescu: Nici nu m-am pregătit, dar nici n-am venit relaxat.



● Marius Tucă: Vă fac o promisiune de la început, că va fi cel mai greu interviu pe care l-aţi dat vreodată, dar şi cel mai bun.

● Crin Antonescu: Să vă ajute Dumnezeu!



● Marius Tucă: Şi pe dumneavoastră! Aţi fost crescut doar de tatăl dumneavoastră, pentru că părinţii s-au despărţit când aveaţi 3 ani...

● Crin Antonescu: Da. De tată ca titular. Au mai dat o mână de ajutor şi vreo două mătuşi şi sora tatălui meu, care era şi naşa mea de botez, un uşor substitut de mamă.



● Marius Tucă: A fost greu să creşteţi fără mamă?

● Crin Antonescu: Da, dar mi-am dat seama foarte târziu. La momentul respectiv n-am resimţit ca pe-o grozăvie asta. Copiii au o uriaşă capacitate de adaptare.



● Marius Tucă: Când aţi simţit că v-a lipsit mama şi că ar fi fost bine ca mama să fie lângă dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Cred că acum vreo zece ani, nu mai devreme.



● Marius Tucă: Deci foarte târziu, pe la 40 de ani...

● Crin Antonescu: Foarte târziu, da, când am înţeles că multe lucruri din simţămintele, atitudinea şi comportamentul meu au această limită. Foarte târziu.



● Marius Tucă: Aţi avut o discuţie cu ea după atâta timp, să lămuriţi lucrurile astea?

● Crin Antonescu: Da... avem relaţii normale de multă vreme...



● Marius Tucă: Nu e vorba de relaţii, vă întreb dacă i-aţi spus lucruri pe care nu i le-aţi spus niciodată până atunci şi aţi fi vrut să i le spuneţi, lucruri pe care fiecare dintre noi vrea să le spună părinţilor, fiindcă n-a apucat, fie că era vorba de adolescenţă sau...

● Crin Antonescu: N-am avut pe subiectul acesta o discuţie profundă, probabil din cauza mea, care am evitat-o mereu. Eu n-am nici un resentiment faţă de mama mea, dimpotrivă, am compasiune pentru că suferinţa ei a fost incomparabil mai mare decât a mea, dar probabil că un instinct de conservare de un anumit fel m-a făcut să evit o discuţie foarte profundă, care s-ar putea să nici nu fie foarte relevantă.



● Marius Tucă: Dar nu puteţi să spuneţi c-o iubiţi...

● Crin Antonescu: ... Domn'e, eu sunt un om care iubeşte multă lume...



● Marius Tucă: Nu, aici e vorba de mama, nu e vorba de multă lume.

● Crin Antonescu: Ţin la ea şi e, cum să spun?, o persoană apropiată, chiar dacă o văd foarte rar. Dar nu e, şi probabil nu va mai apuca să fie, o relaţie naturală, completă, fiu-mamă.



● Marius Tucă: Dar cine a ţinut locul mamei dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Pesemne că nimeni. Nu cred că locul unei mame poate fi ţinut de altcineva.



● Marius Tucă: Da... Trecând peste episodul ăsta, care cred că defineşte cumva personalitatea dumneavoastră...

● Crin Antonescu: Nu ştiu dacă o defineşte, dar cred că o influenţează.



● Marius Tucă: ... Chiar dacă mama dumneavoastră a lipsit, cred că asta v-a întărit într-un fel. Aţi primit un post de profesor într-un sat vasluian, comuna Soleşti.

● Crin Antonescu: Da.



● Marius Tucă: Spuneţi-mi care a fost cea mai importantă învăţătură pe care le-aţi transmis-o copiilor de acolo. Câţi ani aveaţi când aţi fost trimis acolo?

● Crin Antonescu: 24-25 de ani. Mi-e greu să aleg, nu ştiu ce le-am transmis cu adevărat. Eu am încercat...



● Marius Tucă: Ce aţi reuşit, sau ce aţi simţit?...

● Crin Antonescu: Acolo constatai mai întâi de toate izolarea. Puţini copii ştiau că există oraşul Bucureşti.



● Marius Tucă: Ceauşescu...

● Crin Antonescu: Nu, Ceauşescu nu avea nici tablou în şcoală, satul era atât de izolat încât nu exista tabloul lui Ceauşescu în şcoală, ceea ce sigur că nu mă deranja...



● Marius Tucă: Asta a fost o remarcă politică.

● Crin Antonescu: Copiii nu aveau foarte mult contact cu ce era dincolo de orizontul satului. Cei mai mulţi nu-şi aveau părinţii acolo, părinţii erau plecaţi la muncă în Constanţa, Braşov, ei stăteau pe la bunici şi eu am încercat să le transmit ideea că există şi altceva şi că fiecare are o şansă, trebuie să încerce.



● Marius Tucă: Locuiaţi acolo, în comună?

● Crin Antonescu: Făceam o navetă săptămânală.



● Marius Tucă: Cum era? Eraţi izolat de lume? Plecaseţi dintr-un oraş, care era sentimentul dumneavoastră într-o localitate atât de izolată şi de săracă?

● Crin Antonescu: Nu mă deranja foarte mult, sărăcia era relativă pentru că, până la urmă, o bucată de pâine, mai precis mămăligă, o găseai. Nişte ouă, alte lucruri.



● Marius Tucă: Vă aduceau copiii ouă, găini, sticle de vin?

● Crin Antonescu: Nu, copiii nu aduceau, iar sticle de vin nu puteai să găseşti, pentru că vinul, ca şi pâinea, era o raritate... împărtăşanie! Mămăliga şi ţuica erau mai răspândite. Dar eu am luat partea bună a lucrurilor. Am acest talent.



● Marius Tucă: Ce aţi învăţat dumneavoastră din această experienţă, ce aţi învăţat de la copiii aceia?

● Crin Antonescu: Am învăţat că poţi să fii fericit, că poţi să trăieşti din plin cu foarte puţine lucruri materiale la îndemână. Am învăţat eu, care nu sunt un mare iubitor de natură, să gust peisajele. Că dacă trebuie să mergi 7 kilometri până dai de primul mijloc de transport în comun, le guşti, şi erau chiar foarte frumoase. Şi că, probabil, a fost prima mea experienţă de felul acesta, că inteligenţa n-are nimic de a face cu informaţia. Există inteligenţă cu oricât de puţină informaţie. Am văzut acolo copii care nu ştiau că există tren, nu văzuseră tren, nu ştiau care e capitala ţării, dar care erau deosebit de inteligenţi. Şi după aceea că, de asemenea, bunătatea, ca şi inteligenţa, bunătatea sufletească este răspândită independent de strategiile dezvoltării.



● Marius Tucă: Care a fost prima lecţie pe care le-aţi predat-o? Mai ţineţi minte?

● Crin Antonescu: Am vorbit tot timpul acolo mai puţin despre istorie sau despre ce mai predam noi, pentru că oricum condiţiile erau speciale - se predau simultan a cincea cu a opta într-o clasă, a şasea cu a şaptea - şi mai mult despre lucruri simple, de viaţă. Că e o ţară, că există Moldova...



● Marius Tucă: Dar departe de a fi o lecţie clasică de istorie...

● Crin Antonescu: Păi nu, că nu erai nebun să vorbeşti despre Cezar când ei nu ştiau că există... Dar poţi oricând să înveţi ceva pe oricine.



● Marius Tucă: Şi care era sentimentul când v-aţi văzut acolo izolat, ca profesor tânăr, la 24 de ani? Vi s-a părut că soarta, viaţa au fost nedreapte cu dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Nu, nici un moment. V-am spus că eu am un talent de a lua partea plină a paharului chiar când e o picătură şi paharul e cam găleată. În prima seară când am înnoptat eu acolo...



● Marius Tucă: Era vară, era frig?

● Crin Antonescu: Nu, era septembrie mai târziu şi era destul de rece. Exista un imobil, o casă, care fusese dispensar în perioada interbelică şi grădiniţă până cu vreo şase ani înainte de a ajunge eu acolo. Deci de şase-şapte ani era părăsită. Avea înăuntru un pat, o sobă. Ţin minte că o femeie foarte de treabă, care era directoarea şcolii, mi-a trimis nişte copii cu nişte lemne şi am făcut un foc. Dar într-o teracotă neîncălzită de şapte ani era ceva mai greu. Dar problema era alta. Eu stăteam liniştit şi citeam, citeam "Numele trandafirului", Umberto Eco, până s-a stins lumina. E, când s-a stins lumina, m-am dus la primul vecin să cer nişte lumânări. Primul vecin era chiar preotul, care se afla disciplinar trimis acolo, şi mi-a dat lumânări. Dar nu mi s-a părut în nici un caz o pedeapsă, ci doar o experienţă interesantă. Lumina se stingea şi la oraş.



● Marius Tucă: Aţi spus mai devreme, m-a făcut să tresar, că nu sunteţi un iubitor de natură.

● Crin Antonescu: Nu, mie îmi plac mulţimile, stadioanele, străzile.



● Marius Tucă: Perfect pentru un politician care vrea să ajungă preşedinte!

● Crin Antonescu: Cred că e singurul lucru din structura mea care se potriveşte cu sportul ăsta.



● Marius Tucă: În campania electorală prin coclauri, pe la ţară, care era sentimentul? Nu era oraş, nu erau mulţimi, oameni puţini...

● Crin Antonescu: O campanie electorală nu-ţi permite de fapt să intri în contact cu oamenii.



● Marius Tucă: Nu? E foarte interesant ce spuneţi.

● Crin Antonescu: Pe fond. Într-o campanie electorală oamenii vin fie pentru că îţi sunt susţinători, fie de curiozitate, fie trec pe acolo... N-ai timp şi nu există nici din partea lor în mod real interesul acesta, în afară de câţiva care îţi povestesc nişte necazuri. E un fel de ritual. Dai mâna, zici o glumă.



● Marius Tucă: Nu vă place asta, nu vi se potriveşte.

● Crin Antonescu: Îmi plac grupurile mari şi să mişun printre ele, da. Dar n-am să confund niciodată o campanie electorală cu comunicarea adevărată, campania asta aplicată de care vorbim, directă, fizică. Continuarea pe http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/crin-antonescu-am-intrat-in-politica-pentru-ca-m-am-enervat-542566.html