INTRAREA PE TURNANTA, prefata volumului Baladele orasului meu. Chipuri de prieteni.

Părelnica noastră economie de piaţă a întors pe dos

mecanismul tradiţional al promovării critice a valorilor

în poezia românească. „Cine are bani” 1-a înlocuit pe

„cine are talent”. Cine are bani îşi publică volumele

în serial, ca pe telenovele, cine are bani îşi închiriază

la preţ de second hand un critic ros de molii, dispus

sa-şi pună numele la bătaie, cine are bani îşi rezolvă

recenzarea operei în publicaţii onorabile, în ale căror

redacţii se împleticesc personaje nerăbdătoare să audă

pocnetul dopurilor sticlelor de şampanie. Alţii scriu

de bine din milă, câţiva din spirit de gaşcă, alţii pentru

a administra balcoanele poetesei, destui pentru a-şi

asigura convieţuirea cu diverse instituţii culturale în

care se face trafic de influenţe, inclusiv politice. Iluştri

contrabandişti de poezie şi prea mulţi amatori de

indulgenţe i-au convins pe tarabagii că poezia nu are

valoare de piaţă, ci doar valoare de întrebuinţare.

Atunci, la ce bun încă un volum de poezie? La ce-i

trebuie lui Ionel Muscalu? El ştie care sunt culoarele pe

care aleargă rupţi în coate făcătorii de versuri şi criticii

lor îndoiţi de foamea de absolut orice, însă îşi leagă

speranţele de credinţa că prin ieşirea de sub teasc va

scăpa de incertitudine dacă vreo doi - trei maeştri îşi

vor da verdictul. Probele pe care le-a trecut până acum

nu au fost nici lecturi într-un cenaclu respectabil şi nici

întâlniri ritualice cu vreun demontator de versuri. Ionel

Muscalu doar a luat mai multe premii pe la concursuri

literare, făcându-şi gloria printre prieteni, colegi, vecini

şi mai ales în serile cu Merenghi. Constrângerile vieţii

l-au abătut de la linia dreaptă a căderii în patima poeziei,

dar chiar din această deviere s-au născut succesele lui

profesionale. Aşa că, pentru el, ieşirea în public din biroul

în care locuieşte deloc poetic nu are ce să compenseze,

ci este mai degrabă un soi de examen radiologic: Ionel

Muscalu vrea să se vadă poetul din el.

Doldora de cultură, ironist deseori cu periferiile

subculturale care ne invadează ca iedera, Ionel Muscalu

nu-şi mai este suficient sieşi, nu se mai ajunge cu ce

are şi s-a decis să treacă riscant într-o carte. Renunţă la

liniştea de sine şi se înfăţişează public sub masca jocului.

Se situează voluntar într-un subtil post-modernism

în care faptul că regulile nu mai au căutare devine

simulacrul unei decizii. Vârstele sale au fost tot atâtea

vârste ale poeziei, într-o succesiune în care straturile

s-au surpat, astfel încât nu ne-am mira dacă în ordinea

arheologică a stărilor sale, baladele de acum vor fi

descoperite undeva la începuturile timpului poeziei.

De aici şi impresia că Ionel Muscalu ne oferă doar

drumul căutărilor sale, poate un drum înfundat de

lăstărişul pădurii tinere, poate un drum al rătăcirii prin

tufişuri de provincie. Însă nu este oare mai important a

te afla pe drum decât a sta confortabil într-o mansardă

la capătul liniei?

Ionel Muscalu, spirit olimpian din fire, s-a decis săşi

măsoare valoarea. Îşi încredinţează destinul poeziilor

sale. Impresia lui e că se aruncă atletic într-o groapă cu

lei din care crede că mai scapă numai dacă se va face

gladiator cu plasă şi trident. Se şi întrevede citit de

academicieni şi recitat de criticii cu catedră. Să-i spunem

de pe acum că fuga e mai sănătoasă? Sau să-l lăsăm să

treacă prin şirul iniţiatic al dezamăgirilor? Orice s-ar

întâmpla, după apariţia acestui volum viaţa lui Ionel

Muscalu nu va mai fi ca înainte. Vinovaţi suntem noi,

toţi cei care îl lăsăm să-şi ducă fapta până la capăt.

Dar mai vinovaţi şi chinuiţi de şoapte vor fi cei care vor

tăcea.

prof. dr. Constantin Stoenescu

 

P.S. Aveti cuvantul!